Seringa invazivă sau De ce se tem bărbaţii de ace

Am un coleg care are un băieţel de vreo doi ani şi jumătate. Şi a fost cu el la medic pentru un nou vaccin. Ghiciţi căruia dintre cei doi i-a fost mai frică de înţepătură?

S-a întâmplat însă să ajung şi eu la doctorul de familie pentru analizele periodice, nu cu foarte mult timp înaine. Şi atunci mi-am amintit că ultima oară când mi se luase sânge avusesem şi eu o stare de... ameţeală şi că m-a cam luat cu leşin. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Recunosc, nu îmi plac câtuşi de puţin acele şi injecţiile, dar de obicei treceam relativ uşor peste aceste momente, chiar bravând uneori. Dar s-a întâmplat. Şi chiar m-am speriat. Tocmai pentru ca nu mi se mai întâmplase înainte. Asistenta mi-a zis că am făcut un atac de panică, iar o colegă cu ceva cunoştinţe medicale mi-a zis ceva referitor la scăderea bruscă a presiunii sanguine. Cert este că i-am spus medicului de familie ce mi se întâmplase cu un an în urmă. Iar acesta m-a însoţit în camera de recoltare. Asistentele medicale au fost şi ele foarte atente. De data aceasta mă speria mai mult perspectiva leşinului decât cea de a fi înţepat. Dar totul s-a desfăşurat foarte firesc şi nu s-a mai întâmplat nicio mică tragedie.

Aceste întâmplări mi-au amintit şi de faptul comun că bărbaţii se tem de seringi mai mult decât femeile. Şi chiar mi-am imaginat şi o posibilă explicaţie pe care nu mă pot stăpâni să nu o împărtăşesc.

Cuvintele cheie în propoziţia în discuţie ar trebui să fie următoarele: agresiune, putere, penetrare şi afectivitate. Acul seringii reprezintă în acest context ameninţarea cu agresiunea; poate că este o agresiune minoră, e adevărat, dar produce în mod cert o leziune – a se vedea daunele majore care se produc atunci când asistenta este toantă şi pacientului i se învineţeşte braţul pentru mai multe zile. Bărbaţii sunt în general mai rezistenţi la violenţă – uneori chiar o caută – pentru a-şi afirma şi pentru a-şi consolida puterea; însă minusculul ac al seringii subminează puterea bărbatului pentru că el nu atacă în forţă, ci se insinuează cu perversitate şi penetrează învelişul de duritate al masculului, şi nu numai, iar acesta nu este în mod evident un bun receptacul, preferând să fie el în poziţia acului, să fie el cel care pentrează, turnul inexpugnabil al cetăţii. Iar de aici rezultă frica, difuză şi neclară, faţă de un agresor aparent mic şi insignifiant, care nu se adresează de fapt conştientului, ci instanţei inaccesibile a inconştientului. Am menţionat şi afectivitatea ca fiind cuvânt cheie gândindu-mă la două lucruri. Unul ar fi emoţiile puternice pe care le provoacă în bărbaţi aceast atac asupra inconştientului lor. Iar celălalt, mult mai important, deşi oarecum in extenso, se referă la una alt mit al bărbatului, care este stabil, puternic, dur şi relativ impenetrabil faţă de emoţii şi de sentimente, în particular, şi de tot ceea ce ţine de afectivitate, în general. Cu toate acestea, nu suntem învăţaţi că afectivitatea ar fi ceva caracteristic femeilor, ci doar că bărbaţii ar trebui să o reprime cât mai mult. Să fie acesta un lucru de dorit? Să mai aibă vreo aplicabilitate astăzi?

Probabil că pentru mulţi va fi greu de digerat această posibilă interpretare. Dar nu este decât o ipoteză, care poate fi oricând întărită sau contrazisă, în funcţie de unghiul din care priveşte fiecare... acul seringii. Şi mă aştept să fiu contrazis. Dar cu argumente.