Complicitate

O intersecţie din Bucureşti. Aştept să se facă verde ca să traversez. În cele din urmă maşinile se opresc. Traversez. Pe la mijlocul străzii văd o tânără doamnă care venea din sensul opus. Privirea îmi este captată de burtica ei mare şi realizez că este însărcinată. Ador aura pe care o au femeile care sunt pe cale să devină mămici, drept care pe buze mi-a înflorit instantaneu un zâmbet plin de simpatie pentru ea. A observat şi ea reacţia pe care mi-a provocat-o vederea ei şi şi-a coborât protector ochii către burtică,  zâmbindu-mi, în acelaşi timp, încântată. Apoi ne-am despărţit.

Foarte simplu, nu? Iar unii probabil că vor zice: Ei, şi? Ce-i cu asta? Ei bine, ceea ce vreau eu să spun este că această scenă a cuprins, în cele câteva secunde şi două zâmbete cât a durat, o conversaţie foarte elaborată. Ne-am spus acolo, pe trecerea de pietoni, în mijlocul intersecţiei, toate lucrurile pe care aveam nevoie să ni le spunem. Eu i-am spus că am observat că este însărcinată şi că arată minunat şi că mă bucur pentru ea şi că faptul că o văd mă umple de bucurie şi mă face să zâmbesc. Ea mi-a spus, la rândul ei, că a observat ce reacţie am avut la vederea ei şi că este foarte fericită că va fi mămică, chiar radiază, după cum bine se vede, şi că este, de asemenea, încântată de faptul că şi eu mă bucur pentru ea, drept care nu poate decât să îmi mulţumească şi să îmi ofere, şi ea, un zâmbet. Este simplu în continuare, nu-i aşa? Dar atât de complet! Nu cred ca am mai fi avut ce altceva să ne spunem atunci, acolo. Am împărtăşit toate informaţiile şi toate sentimentele semnificative.

Ce bine ar fi dacă toate conversaţiile pe care le avem ar fi la fel de simple şi de clare!