Scene din metrou

Merg aproape zilnic cu metroul. De aceea peronul şi vagoanele de tren vor continua probabil să fie decor şi pentru alte întâmplări care îmi vor atrage atenţia. Şi pentru că şi ieri, şi azi am fost şi norocos, şi receptiv, şi pentru că am şi terminat un proiect care m-a captivat şi m-a capturat în ultima vreme, iată că revin pentru a vă împărtăşi ultimele scene pe care le-am surprins şi care m-au surprins.

Machiaj în trei... staţii

Dimineaţa devreme. Aglomerat. O domnişoară s-a ascuns într-un colţ al vagonului, a scos o oglinjoară şi a început un proces laborios. Pasul 1: Creion negru în jurul ochilor. Pasul 2: Rimel pe pleoape. Pasul 3: Un pic de fard pe obraji şi ruj pe buze (între staţiile astea distanţa era mai lungă).

O să rog doamnele şi domnişoarele care sunt, cu siguranţă, mai familiarizate decât mine cu aceste tehnici complicate să mă ierte dacă am încurcat paşii, creioanele sau cremele. Cert este că secvenţa nu doar că m-a încântat foarte mult, dar m-a făcut şi să mă întreb dacă în cazul respectiv era vorba despre dezinvoltură şi îndrăzneală sau despre grabă şi stres? Şi mă mai întreb şi cum rămâne cu feminitatea şi cu eternul mister feminin? Oare am fost părtaş la ceva ce barbaţii ar trebui să vadă doar foarte rar şi numai accidental sau este deja un fapt comun în zilele noastre?

* * *

Tati, tati, unde suntem?

Seara. Un domn se prăbuşeşte pe podeaua vagonului. Nimeni nu reacţionează în nici un fel până când copilul de vreo trei anişori de lângă el nu începe să plângă: „Tati, tati”. Probabil că cei care erau în imediata apropiere a barbatului au considerat că era beat. Poate că unii s-au gândit şi că ar fi putut fi bolnav. Dar numai după ce copilul a început să plângă s-au apropiat şi l-au ajutat şi i-au dat un loc. Un tânăr, student la medicină probabil (sau poate deja doctor), l-a rugat să-i urmărească degetul şi l-a întrebat dacă ştie unde este. A realizat că este în metrou, dar nu ştia nici de unde a urcat şi nici unde trebuie să ajungă. La prima staţie a coborât cu copilul de mână. Părea pierdut.

M-am gândit atunci că noi, chiar dacă nu ştim spre unde ne vom îndrepta mâine, ştim măcar unde mergem astăzi, ştim unde va trebui să ajungem şi când va trebui să ne oprim. Dar cum ar fi, oare, să ne trezim brusc fără nicio identitate, fără să ştim cine suntem, spre ce ne îndreptăm şi dacă cineva ne aşteaptă pe undeva; şi, în plus, să descoperim şi că o creatură inocentă are nevoie de un sprijin pe care nu i-l putem oferi...

* * *

Terapie prin zâmet

O altă dimineaţă de iarnă. Multe haine gri, negre, cenuşii. Şi multe feţe posomorâte cu colţurile buzelor căzute. Printre toţi aceşti oameni preocupaţi mă surprinde o doamnă foarte elegantă, cu un zâmbet radios. Am crezut că poate vorbeşte cu cineva la telefon. Sau poate că ascultă în căşti ceva amuzant. Sau poate şi-a amintit ceva plăcut care i-a inspirat acel zâmbet. M-am uitat mult la ea şi am realizat că nu era nimic din toate acestea. Femeia doar se uita în jur şi avea o expresie de căldură, de mulţumire şi de încântare. Probabil că era bucuroasă că era acolo, că începea o nouă zi, că mergea undeva unde era poate aşteptată...

Zâmbetul ei mi-a inspirat şi mie o stare de bucurie similară. Fără alt motiv decât acela că am văzut-o zâmbind pe ea. Aşa că, după ce am coborât din metrou am continuat să mă bucur şi mergând prin ninsoarea care transforma aleea care mă ducea spre serviciu într-un decor care părea desprins din poveşti.

Avem nevoie de atât de puţine lucruri ca să fim fericiţi şi trecem atât de des pe lângă ele fără să le observăm! O mai fi observat cineva, oare, acel zâmbet?

* * *

Aurolacul

Peron. Un aurolac zdrenţăros stă pe o bancă cu nelipsita pungă în mână. Un gardian trece pe lângă el. Îi spune în trecere, fără nici un pic de consideraţie, să plece. Copilul se ridică, intră în vagon şi se aşează pe un scaun liber. Gardianul trecuse deja, grăbit, mai departe.

Întrebarea pe care nu am avut cui să o adresez este nu „de ce”, ci „ce a rezolvat cu asta”? Un gest gratuit, fără nici un rost, care nu rezolvă nimic, ci doar răneşte.