Să fii cel mai bun!

"Legende din regatul bufniţelor" (Legends of the Guardians) este un nou film de desene animate care prezintă povestea lui Soren, un mic pui de bufniţă care, deşi nu a învăţat încă să zboare prea bine, trece printr-o sumedenie de aventuri şi ajunge la foarte mare distanţă de copacul de-acasă – peste mări şi ţări – şi este forţat şi să înveţe să zboare, şi să îşi lase în urmă fratele, şi să ia decizii înţelepte în momente foarte dificile. Soren ajunge să vadă cu proprii lui ochi că legendele pe care i le povestea tatăl său erau adevărate. Mai mult chiar, ajunge şi să facă parte din legendă, să devină el noul erou, preluând ştafeta de la Lyze of Kiel, cel care jurase “să îi facă puternici pe cei slabi, să repare ce este stricat şi să învingă răul”.

Este scenariul clasic, acelaşi dintotdeauna, în care binele învinge răul şi totul se termină cu bine. Este o poveste pentru copii frumoasă, dar care poate conţine şi întrebări pentru adulţi. Spun asta pentru că, deşi nu cred că aceasta a fost intenţia scenariştilor, mie mi-a atras atenţia foarte mult fratele personajului principal, celălalt pui de bufniţă, Kludd, care alege să meargă pe o altă cale.

Kludd este permanent în competiţie cu Soren. Şi nu este el favoritul. Fratele lui este mai bun în tot ceea ce face şi îmi imaginez că nivelul de frustrare al lui Kludd este din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului. Şi atunci mă întreb: poate fi el învinuit oare atunci când, fiind în sfârşit apreciat, alege să se alăture celor care îl aprobă în ceea ce face, îl încurajează să dea cei mai bun din el şi îl recompesează pentru ceea ce este. Poate fi el învinuit oare pentru faptul că nu a simţit aprecierile părinţilor lui (pentru că presupun că aceştia nu au făcut diferenţe între cei trei copii ai lor, ci au încercat să le ofere la fel de mult fiecărui dintre ei); sau pentru că nu zboară la fel de bine ca Soren? Mulţi am auzit de la părinţi, poate prea des, că “Trebuie să fii cel mai bun!”. Ei erau, în esenţă, foarte bine intenţionaţi. Uitau însă că nu putem fi toţi, în acelaşi timp, cei mai buni. Întotdeauna unii vor fi mai buni decât alţii.

Nu încerc să scuz personajul negativ. Vreau doar să vă amintesc că alegerea unui drum nu este niciodată uşoară şi, în esenţă, fiecare căutăm să fim apreciaţi de cei din jur pentru ceea ce suntem. Iar uneori cei care văd potenţialul din noi nu sunt tocmai cei care ne-am dori. Şi nu luăm întotdeauna deciziile pe care ne-am dori să le luăm pentru că suntem condiţionaţi de o multitudine de factori şi de variabile. Iar uneori deciziile nici măcar nu sunt bune. Dar o acţiune finalizată este ireversibilă. Şi putem regreta sau nu. Uneori putem chiar să nu realizăm că ar trebui să ne pară rău pentru ceva…

Aceleaşi motivaţii personale pot face un personaj (sau o persoană) să acţioneze şi să fie perceput ca fiind bun sau rău. Însă cine suntem noi să arătăm cu degetul şi să învinuim? Suntem noi cei mai buni?