Psihicul:
simfonia sublimă
Există
poveşti de demult care spun că odinioară, cu foarte mult timp în urmă, oamenii
locuiau în peşteri. Şi mai există o istorie, nu chiar atât de veche, care povesteşte
cum a evoluat omul în relaţie cu focul (cunoaşterii) de la vederea umbrelor de
pe pereţii peşterii şi până la înţelegerea rolului central al soarelui pentru
existenţa lui (deşi, la un moment dat, ceva mai târziu, a aflat că nici măcar
soarele nu era, de fapt, centrul universului).
Omul
poate închide ochii şi poate să-i ţină închişi oricât de mult vrea să se
menţină în ne(con)ştiinţă. Dar, chiar şi atunci când era înlănţuit cu spatele
către cunoaştere şi cu faţa către misterul întunericului rupestru, nu putea să
îşi acopere şi urechile, aşa că sunetele puteau ajunge la el. Acesta este
lucrul care mă face să afirm că evoluţia omului către revelaţia de sine nu a
început la vederea umbrelor de pe peretele peşterii, ci la auzirea zgomotelor
din noaptea peşterii, zgomote care, unindu-se şi amestecându-se, au dus la
crearea primelor simfonii, splendide şi desăvârşite, la crearea muzicii. Pentru
că, nu-i aşa, muzica nu este altceva decât o „formă specială de sunet. Ea […] cuprinde, la nivelul matricei sale vibratorii,
un sistem de ritmuri, relaţii, proporţii şi armonii care există pretutindeni în
lumea naturală şi în cea creată de om – de la mişcarea planetelor în jurul
soarelui, până la creşterea celulelor şi a plantelor, la numerele şi
proporţiile sacre ale miturilor şi religiilor străvechi, la artă, arhitectură
şi matematică”.
[...]
Pentru a citit toată recenzia, vă invit să vizitaţi pagina revistei, aceasta fiind disponibilă on-line, în mod gratuit:
