Atunci când psihoterapeutul poate să atingă… cele mai profunde unghere ale sufletului

Am avut extraordinara şansă să fiu invitat şi să particip la un atelier de psihoterapie corporală bazată pe mindfulness: Dragoste și sexualitate – lucrul cu energiile vitale, susținut de prof. univ. dr. Amara Renate Eckert şi de prof. Gerhard Fichtner.

A fost un weekend prelungit în care am învăţat despre iubire. Un weekend în care am întâlnit doi profesori care predau iubirea; în special iubirea sănătoasă de sine, pentru că numai atunci când te iubeşti pe tine aşa cum eşti, şi cu calităţile, dar şi cu limitele tale, numai atunci poţi să le oferi iubire şi celor din jurul tău într-un mod care să fie acceptat şi apreciat. Să nu mă înţelegeţi greşit. Ei nu predau explicit iubirea, ci sunt îndrumători care te ajută să-ţi îmbunătăţeşti contactul cu tine şi cu energia ta vitală. Dar spune-mi tu, ce altă energie ar putea fi mai importantă şi mai valoroasă decât iubirea, pentru că eu unul nu pot să mă gândesc la o alta.

Sorina Dumitrache, cea care a organizat acest atelier, îmi spunea înainte de eveniment că-i admiră foarte mult pe aceşti oameni. Recunosc, mie mi se părea că exagerează puţin. O cunoşteam pe Amara ECKERT de la nişte conferinţe anterioare organizate de Institutul SPER, o admiram pentru vitalitatea, energia şi experienţa pe care le vedeam întruchipate în ea, dar legătura noastră se limitase la audierea unor prelegeri de la conferinţă. Weekendul acesta, însă, am avut ocazia să lucrăm direct şi, mai ales, am avut ocazia s-o văd alături de partenerul ei Gerhard FICHTNER. Spun partener pentru că nu ştiu dacă sunt căsătoriţi oficial; energia dintre ei, însă, care e aproape palpabilă, transmite un tip de căldură, dragoste şi înţelegere reciprocă ce transcende cu mult orice act oficial care-ar putea fi emis şi parafat de vreo entitate pământeană. Iar acum, împărtăşesc şi eu sentimentele deosebite faţă de aceşti mentori despre care îmi povestea Sorina înainte.

De obicei, eu am o uşoară reţinere atunci când mă adresez unor persoane pe care le percep ca fiind superioare, aşa cum sunt profesorii, dar cu Amara şi cu Gerd acest lucru nu a mai fost valabil, mi-a fost foarte uşor să comunic cu ei şi să creăm o legătură de la suflet la suflet. M-au făcut să am foarte multă încredere (şi în ei, şi în mine) şi să îmi dau voie să mă exprim deplin, fără teama de a fi judecat sau evaluat, încrezător că pot să fac faţă oricăror lucruri pe care le-aş fi putut descoperi.

S-a lucrat individual, în perechi şi în grup. Am exprimat, am împărtăşit, ne-am conectat – la noi înşine şi unii cu alţii –, am râs, am plâns, ne-am făcut auzite vocile şi ne-am ascultat sufletul – nouă înşine şi unii altora –, ne-am mişcat şi am stat imobili, am dansat căutându-ne propriul ritm şi forma de expresie care să ne caracterizeze cel mai bine, ne-am apropiat mai mult de noi înşine şi unii de alţii, am mai crescut puţin şi am descoperit surse suplimentare de iubire – pentru noi înşine şi pentru alţii.

Nu pot să spun cum a fost pentru ceilalţi, atât din pricina confidenţialităţii experienţelor, cât şi a faptului că nu pot şti cu exactitate care au fost emoţiile şi trăirile lor, dar pot spune despre experienţa mea. Am ajuns la atelier cu curiozitate. Mi-am formulat chiar în timpul atelierului ca obiectiv să-mi găsesc vocea interioară (care nu, nu este aceeaşi cu vocea „scrisă”). Am avut două zile să explorez şi să (mă) caut. Iar la finalul lor pot spune c-am început să-mi găsesc vocea, descoperind în acelaşi timp, sau redescoperind, foarte multe lucruri despre mine. Procesul nu s-a încheiat încă, dar, la fel ca fiecare călătorie, şi aceasta începe tot cu primul pas.

P.S. Am început prin a spune că am avut şansa de a fi invitat la acest atelier. Continui acum prin a spune că uneori nu e suficient să-ţi ofere cineva o şansă, ci e necesar să contribui şi tu la acest lucru, să faci ca Universul să lucreze pentru tine. Iar Universul chiar poate conspira şi în avantajul tău, nu doar împotrivă; nu e nevoie decât să-l ajuţi şi tu puţin. Înainte de atelier, mi-am dorit foarte mult o sesiune particulară cu Amara Eckert şi m-am asigurat că obţin o programare. Iar în timpul acestei sesiuni, după cele două zile de lucru profund şi intens de la atelier, cele încă aproape două ore cu Amara au completat experienţa, au integrat-o, m-au făcut să mă descopăr într-un mod neaşteptat şi plenar (ştiu că e posibil să sune un pic cam pompos, dar chiar a fost o experienţă completă, deplină).

P.P.S. Zilele trecute, mă întreba cineva ce se întâmplă cu iubirea după ce cuplul depăşeşte faza de îndrăgostire de la începutul unei relaţii, cu fluturi în stomac şi capete în nori, atunci când realitatea dă buzna în relaţie. I-am spus atunci că rămâne dragostea matură şi plină de respect. Acum ştiu acest lucru.

P.P.P.S.  M-am îndrăgostit. De psihoterapia corporală. Şi intenţionez să transform acest sentiment într-o dragoste care să dureze!

Incursiuni în necunoscut. În necunoscutul din noi înşine

Umbre şi lumini: Dezvoltare personală de la A la ZEN

Autor: Sorina Daniela DUMITRACHE

Într-o bună zi – şi nu ştiu dacă era o zi mai bună sau mai rea decât alte zile, dacă se distingea în vreun fel de şirul celorlalte zile care curg mereu prin noi, iar uneori, din nefericire, şi pe lângă noi –, într-o astfel de zi, deci, am fost invitat într-o călătorie. Mi s-a oferit o carte şi mi s-a propus să pornesc în aventura de-a o explora.

Acesta a fost modul în care mi-am pornit incursiunea în necunoscut. Şi am descoperit, astfel, că necunoscutul din umbră nu-mi era chiar atât de străin, ci erau doar aspecte din mine însumi care nu mai fuseseră luminate în ultimul timp; sau nu din această perspectivă, pentru că multe dintre cotloanele minţii care-mi erau aduse în centrul atenţiei de noua lumină le vedeam şi înainte cu coada ochiului, undeva la periferia percepţiei. Acum, însă, aduse în raza reflectorului, căpătau noi valenţe, ofereau noi răspunsuri, dar, în acelaşi timp, generau la fel de multe noi întrebări.

Pentru mine, cartea Sorinei Dumitrache, Umbre şi lumini: dezvoltare personală de la A la ZEN, este ca o piesă de teatru cu mai multe acte; şi-n fiecare dintre acestea a intrat în scenă o altă parte din mine însumi, din preocupările şi grijile mele, din aspiraţii şi vise, din dorinţe şi motivaţii, din angoase şi temeri, din lupte, biruinţe şi capitulări, din zboruri şi prăbuşiri. O parte din mine, dar şi din tine, pentru că sunt sigur că şi tu te vei regăsi în multe dintre temele abordate în carte, deoarece, aşa cum ne-a obişnuit, autoarea foloseşte metafora pentru a ajunge cu delicateţe, dar şi cu forţă, exact în punctul potrivit care să facă să vibreze coarda adecvată a sufletului.

Dacă îndrăzneşti, vei redescoperi cărţile înţelepciunii şi înţelepciunea din cărţi, îţi vei reaminti de copacul vieţii, din nou, nelipsit, pivotul central. Exact aşa cum ar trebui omul să fie. Centrul lumii sale şi centrat în lumea sa, dar întinzându-şi în acelaşi timp ramurile peste univers, pentru a-şi mângâia semenii, pentru a-i simţi, pentru a le face cunoscut centrul său de iubire echilibrată. Şi aşa cum bine subliniază autoarea, de iubire, iar nu de îndrăgostire, cele două fiind, evident, calitativ diferite. Vei descoperi cum e să mergi pe sârmă cu greutăţi atârnate de picioare sau purtate în cârcă şi că e posibil oricând ca drumul filiform să te ştranguleze… sau să te spânzure. Dar şi că ai putea să te eliberezi şi ai putea să-nveţi să zbori. Numai tu ai puterea să dai aripi viselor tale, să-ţi transformi dorinţele în realitate, să-ţi conştientizezi nevoile şi să decizi dacă vrei să ţi le îndeplineşti sau nu. Pentru că, aşa cum vei vedea într-un alt act, fericirea este un lucru foarte personal şi este un lucru care se câştigă, nu este un lucru care doar se visează, iar evoluţia şi dezvoltarea noastră reală „constă nu în ce au făcut alţii cu noi – familia, societatea, figurile importante din viaţa noastră –, ci în ce facem noi cu ceea ce au făcut sau au încercat ei să facă cu noi” (simt aici o preluare din înţelepciunea lui Gandalf, un genial vrăjitor al psihoterapiei). Iar pentru a ajunge acolo va trebui nu doar să lupţi cu umbrele întunericului, ci şi să înveţi să le recunoşti şi să le accepţi, pentru că acestea nu sunt altceva decât tenebrele adânci din subsolul raiului, drept urmare fac parte integrantă din noi înşine şi nu vor dispărea nicicând, ci vor rămâne mereu prezente, nu vei putea să te desprinzi de ele, să le laşi în urmă. Exact la fel ca maratonistul dintr-un alt act care poartă o competiţie al cărei scop e să se depăşească pe sine însuşi şi se trezeşte mereu că nu poate niciodată să se autodepăşească, să se lase în urmă (!!!); chiar aşa, cum o fi treaba asta cu autodepăşirea, cum s-or fi gândit cei care-u inventat această sintagmă?

Iar după ce vei fi întreprins toate aceste incursiuni şi vei fi (re)descoperit o mulţime de lucruri despre tine, vei şti că meriţi mult mai mult decât ţi-ai dat voie până acum, că poţi să-ţi oferi mai mult… aşa că… „Oferă-ţi […] un zâmbet. Un zâmbet larg, cu tot... corpul. Cum vine asta? Ca şi cum ţi-ai îmbrăţişa corpul cu inima. Umple-ţi inima de lumină şi trimite-o în tot corpul, către toate organele tale, către tendoane, articulaţii, muşchi, oase. Cu iubire. Ca şi cum nu ai făcut-o niciodată până acum. Ca şi cum abia te-ai născut şi te minunezi de toată făptura ta. Câteva clipe în plus. Ce simţi diferit?”.