Îmbrăţişare

Oraşe pentru VIAŢĂ

În cadrul campaniei mondiale împotriva pedepsei cu moartea, la propunerea Comunităţii Sant'Egidio, Municipiul Bucureşti adera în acest an la iniţiativa "Oraşe pentru viaţă, oraşe împotriva pedepsei cu moartea". În data de 30 noiembrie 1786, a fost abolită pentru prima data în istorie pedeapsa cu moartea în Marele Ducat al Toscanei. Cu ocazia comemorării acestui eveniment important, Bucureştiul se alătură celor peste 60 de capitale şi 1200 de oraşe din întreaga lume pentru a spune "NU" pedepsei cu moartea. În toată lumea, în aceste zile, oraşele iluminează un monument simbol în semn de adeziune la iniţiativa "Nu există justiţie fără viaţă!".

Comunitatea Sant'Egidio si Primaria Municipiului Bucureşti organizează o manifestaţie în data de 29 noiembrie, la ora 18, în Piaţa Universităţii. Evenimentul se bucură de prezenţa primarului municipiului Bucureşti, Sorin Oprescu, şi a ambasadorului Italiei la Bucureşti, Excelenţa Sa, Mario Cospito.

Vă invităm să fiţi alături de noi şi să difuzaţi această iniţiativă!

Pe câţi bani te-ai vinde?

Era o vreme când eu asociam cuvântul centură cu cel de prostituţie. Acesta era locul unde se zvonea că fetele de moravuri uşoare îşi vând trupul pe bani. Între timp am aflat că acel cuvânt nu avea legătură directă cu cea mai veche meserie din lume (am descoperit şi alte sensuri şi utilităţi ale cuvântului centură) şi am mai aflat şi că nu mai este nicio ruşine să te vinzi şi că în prezent este o practică obişnuită, că astăzi oricine şi orice este de vânzare.

Când eşti student şi eşti proaspăt venit într-un oraş mare, eşti sedus de trepidaţia cotidiană, crezi cu tărie că totul este posibil şi că mâine vei reuşi să găseşti rampa care te va lansa către realizarea visurilor tale. Dar dacă eşti realist şi vrei să cauţi şi concret acea rampă, inevitabil, vei lua în mână un ziar să cauţi un loc de muncă, un contract de colaborare, ceva care să te ajute să-ţi câştigi independenţa şi să ajungi mai repede acolo unde intenţionezi. Însă, pe lângă anunţurile serioase, vei găsi acolo şi mirajul fabricilor de vise al căror scop este să atragă cu tot felul de promisiuni.

„Firmă cu capital străin, căutăm tânăr motivat şi capabil; oferim salariu motivant”. Acesta este un posibil anunţ. Unele sunt completate şi cu „posibilitate de câştig de .....” – care poate fi până la nu ştiu câte sute de euro; sau chiar mii. Cu cât este mai ambiguu anunţul şi cu cât sunt mai puţine detaliile concrete despre tipul de muncă şi despre firmă, cu atât este mai probabil să dai peste firme de tipul MLM (Multi Level Marketing) în care, dacă eşti motivat, „vor ajunge să muncească alţii pentru tine”. Nu am neapărat ceva împotriva acestor tipuri de firme, dar nu agreez secretomania pe care o adoptă şi faptul că nu te informează de la început că trebuie să vii cu bani la interviul de angajare.

“Căutăm persoane de orice vârstă, cu sau fără experienţă, disponibile pentru reclame, videoclipuri, public emisiuni TV, print-uri outdoor si indoor”. Acesta este un alt exemplu de anunţ care poate fi foarte atractiv la prima vedere. Câţi adolescenţi nu s-au visat actori, câţi nu şi-au imaginat că vor fi descoperiţi întâmplător de vreun vânător de talente şi că vor deveni vedete peste noapte? Iar pentru unii chiar se poate întâmpla. Dar pentru ceilalţi? Şi ce te faci când te duci la interviu şi ţi se spune, şi aici, că trebuie să dai atâţia pentru înscriere, după aia trebuie să mai plăteşti o sumă ca să ţi se facă un portofoliu de fotografii sau mai ştiu eu ce alte cheltuieli... neprevăzute. Şi ce te faci dacă nu rămâi decât cu un set de poze prea scump?

Unul dintre cele mai noi anunţuri însă sună cam aşa: „Învaţă cum să faci bani pe net fără investiţii, pornind de la zero. Descoperă care sunt cele mai simple modalităţi de a câştiga bani”. Uau! Deci nu ai nevoie decât de un calculator şi de o conexiune la internet. Şi să îţi faci timp să dai click-uri. Asta dacă nu cumva trebuie să dai şi aici vreo taxă pentru vreo înregistrare sau pentru vreun software. Şi dacă nu cumva trebuie să îi convingi şi pe mulţi alţii, foarte mulţi, să te “voteze”, pentru a avea o reţea de “referrali” care să te împingă pe culmile bunăstării. Nu zice nimeni că nu se fac bani pe net. Dar sunt de îndeplinit câteva condiţii esenţiale: să ai ce vinde, să ştii unde să dai click-urile pentru a vinde şi să mai ştii şi ce vinzi, evident. E posibil să greşesc, dar nu pot să nu mă întreb, totuşi, cum se face că programatorii, băieţi deştepti de felul lor, îşi sparg creierii să facă tot felul de programe, progrămele, softuri şi aplicaţii în loc să dea clik-uri?

Acestea sunt doar exemplele care mi-au venit în minte acum şi fac parte din categoria anunţurilor de recrutare. Mai sunt şi alte categorii de exemple şi cu siguranţă că există multe alte tipuri de fabrici de vise şi multe altele se vor inventa atâta vreme cât oamenii vor avea puterea şi imaginaţia să îşi dorească mai mult.

Aşa că vin şi te întreb şi pe tine. Astăzi, când poţi cumpăra în rate şi vise şi visuri, când agenţiile de publicitate fac reclamă la orice – de la detergenţi la terenuri ieftine pe Lună – dacă ar fi să te vinzi, tu câţi bani ai cere pentru tine? Ai încercat vreodată să te evaluezi? Sau tu faci parte din categoria care nu are preţ şi nu s-ar vinde niciodată?

Poveşti care nu adorm copiii

Zilele trecute vorbeam cu o mămică care este foarte atentă în legătură cu informaţiile pe care le oferă celor două fetiţe ale ei, cu modul în care îşi educă copii şi cu reacţiile pe care copiii le au la diverşi stimuli. Întâmplător sau nu, doamna respectivă lucrează cu copii, ceea ce explică interesul ei pentru acest subiect. Bine ar fi dacă ar exista mai mulţi astfel de părinţi care să fie atât de interesaţi de felul în care cresc cei mici.

Această doamnă mi-a povestit o legendă. Legenda Sfintei Filofteia, ale cărei moaşte se află la Curtea de Argeş. Toată povestea o puteţi citi dacă apăsaţi pe link-ul de mai jos. Pe scurt, este vorba despre o fetiţă de 12 ani, foarte credincioasă, care era atât de miloasă şi de darnică încât atunci când îi ducea mâncare la câmp tatălui ei împărţea din ea şi săracilor pe care îi întâlnea în cale. Într-o zi tatăl ei s-a supărat aşa de tare încât a aruncat cu barda după ea, a rănit-o la picior şi fata a murit. Însă şi-a închinat trupul lui Dumnezeu, iar acesta a făcut-o sfântă.

Legenda Sfintei Filofteia

Problema mămicii era că una dintre fetiţele ei a auzit legenda şi nu putea să înţeleagă cum se putuse întâmpla un lucru atât de îngrozitor. Această poveste poate avea diverse interpretări pentru adulţi, dar cum îi explici unui copil care aude întâmplător acestă poveste că tatăl fetiţei a aruncat cu securea după ea. Cum poate un părinte să fie atât de crud, atât de nedrept, atât de neînţelegător, atât de răzbunător şi mai ales atât de... ucigător. Singura modalitate de a explica aceste întâmplări, nu poate fi decât eroarea, greşeala, pierderea momentană a raţiunii. Dar pentru copil, părintele – mamă sau tată – este perfect, nu poate să greşească. O sugestie ar fi să i se prezinte copilului comparaţia dintre tată şi Tatăl ceresc, primul fiind întruchiparea imperfectă a Celuilalt, receptaculul prin care Dumnezeu se manifestă, dar care, cu toate astea, mai face şi greşeli, tocmai pentru că este om. Dar cum va percepe acest lucru un copil, va putea el să înţeleagă aceste lucruri sau sunt nişte concepte mult prea abstracte pentru o minte fragedă? Şi va vrea el să accepte că părinţii lui nu sunt perfecţi (cu toate că oricum va afla lucrul acesta la un moment dat)?

Această dilemă, la a cărei rezolvare încă mă mai gândesc, m-a făcut să realizez că mai avem şi alte astfel de legende în folclorul românesc, şi nu mă gândesc acum decât la Mioriţa şi la Legenda Meşterului Manole (m-a frapat şi fapul că şi Ana, şi Filofteia sunt acum în aceeaşi biserică – din investigaţiile pe care le-am făcut până acum nu am înţeles care este legătura dintre cele două, dacă există vreo legătură, dar este oricum o temă de gândit).

Întrebarea este însă cum le povesteşti copiilor despre pedeapsă şi sacrificiu? Şi cum poţi să le prezinţi aceste lucruri fără să îi sperii sau să îi traumatizezi? Când sunt copiii pregătiţi să înţeleagă că oamenii mai şi mor, uneori chiar în condiţii violente, atâta vreme cât nici noi, adulţii, nu putem discuta fără teamă despre „Întâlnirea cu Coana Mare”?

Dar alţii se pare că sunt mai optimişti. Căutând o imagine pentru a ilustra articolul am descoperit un joc care mie mi se pare un pic sinistru „Meşterul Manole – salveaz-o pe Ana”, dar pe care autorii îl recomandă copiilor peste 6 ani. Tare aş vrea să aflu cum le-au povestit ei copiilor lor despre Ana cea zidită de vie?

Conversaţie cu un copil

Un cunoscut a venit la mine cu un copil şi m-a rugat să am puţin grijă de el. Era un băieţel cu păr negru şi ochi vioi şi părea puţin agitat. Cât l-am condus pe acest prieten al meu până la uşă, puştiul a fugit şi s-a ascuns sub masa de la bucătărie. L-am convins cu greu să iasă de acolo ca să stăm de vorbă.

- De ce nu vrei să ieşi? Ţi-e frică de mine?

- Nu. Dar nu îmi place de tine. Eşti prea serios.

- Păi aşa sunt oamenii mari. Când cresc devin serioşi.

- Ce înseamnă să fii serios?

- Serios înseamnă să fii mare... adică, ce vreau să spun e... că înseamnă să fii responsabil şi să ai grijă de tine şi de alţii. Să mergi la serviciu şi să câştigi bani, să te căsătoreşti şi să ai grijă de soţie şi de copiii tăi...

În acest moment a ieşit de sub masă şi s-a cocoţat pe un scaun. Stătea cu mâinile sub el şi îşi legăna picioarele care nu-i ajungeau jos de pe scaunul prea înalt.

- Eu nu vreau să fiu serios. Şi nici să cresc nu vreau.

- Păi nu se poate. Toţi copiii cresc mari şi devin adulţi.

- Nu-i adevărat. Mi-a citit mie mama despre Peter Pan. Şi să ştii că nici eu nu o să cresc mare. Niciodată. Nu vreau să devin serios. Eu vreau să alerg, să mă joc, să râd cu prietenii, să-mi facă buni prăjituri, iar mami să-mi citească poveşti în fiecare seară, să mă joc de-a căluţul pe genunchii bunicului şi să îl caut pe tati în buzunare când vine seara acasă, ca să văd ce mi-a adus.

- Da, dar Peter Pan a căzut din cărucior şi a ajuns în Ţara de Nicăieri şi de-aia nu a mai crescut. Şi el n-o avea nici pe mami, nici pe buni.

- Ei, şi? Las’ că ştiu eu mai bine. Ţara de Nicăieri este chiar aici, lângă noi. De fapt, noi suntem în acel loc chiar acum. Numa’ că tu eşti prea mare şi prea serios şi nu mai poţi să vezi asta. Vezi, de-aia nu vreau eu să mă fac mare.

- Toţi oamenii cresc. Cum o să faci tu să nu mai creşti?

- M-am plictisit de vorbit. N-ai vrea mai bine să ne jucăm. Ce zici? Eu sunt Făt Frumos, iar tu eşti Zmeul Zmeilor şi ai furat-o pe Ileana Cosânzeana, iar eu o să vin acuma să o salvez…

Mi-ar plăcea să cred că m-am prins în joc şi mi-am adus aminte şi cum se face asta. Dar nu ştiu dacă am făcut-o pentru că m-am trezit şi am realizat că acesta era, de fapt, un vis pe care l-am avut într-o dimineaţă. Şi după aceea m-am trezit gândindu-mă la distanţa care ne separă de copilărie. La cât de mult ne-am îndepărtat de copilul din noi, cât de serioşi şi de rigizi suntem, cât de înguşti am devenit şi cât de mult fugim de noi înşine, de fapt.

Poveştile de lângă noi

Cu ceva timp în urmă, în drumul meu spre serviciu, treceam aproape în fiecare dimineaţă pe lângă o femeie care vorbea singură sau se certa cu trecătorii; asta atunci când nu dormea învelită cu vreo cutie de carton. Era murdară şi zdrenţăroasă şi recunosc că mi s-a întâmplat de multe ori să îmi ţin respiraţia atunci când treceam pe lângă ea, pentru că nu mirosea tocmai a apă de trandafiri.

La un moment dat însă mi-a ajuns la urechi povestea acelei femei. Fusese o femeie ca toate femeile: avea o casă a ei şi era căsătorită. Avea şi un soţ care o iubea şi avea şi o fată fumoasă. Dar într-o zi fata a venit acasă şi i-a spus că este însărcinată. Femeia s-a supărat; s-au certat; i-a spus că nu poate ţine copilul; şi în ziua următoare fata s-a aruncat de la balcon. De atunci minţile femeii s-au rătăcit printre amintirile de dinainte de eveniment şi nu a mai vrut nici să se ducă acasă. A ales să doarmă pe un petic de carton.

Aceasta este una dintre poveştile care trec zilnic pe lângă noi şi nu le ştim sau le ignorăm chiar dacă le ştim. Şi mai ştiu şi altele.

De pildă, cunosc un băiat care a terminat două facultăţi, un masterat şi încă vreo câteva specializări, care s-a angajat la o multinaţională de prestigiu şi părea că îşi construieşte o carieră de succes. Era pe val şi atunci când îl vedeai nu puteai decât să te molipseşti de buna lui dispoziţie şi de atitudinea încrezătoare pe care o emana. Când l-am văzut eu ultima oară însă, la metrou, era doar umbra lui. Părea mahmur, era dus pe gânduri şi bea des dintr-un suc. Avea un rucsac mic în spate şi o punga de supermarket la picioare. Mi-a spus că a ratat un contract, şi-a ieşit din fire şi s-a certat cu clientul şi a rămas fără job. Şi nu a mai reuşit nici să se angajeze în altă parte pentru că nu primea recomandări favorabile. Obosise, iar acum pleca dezamăgit înapoi în provincie.

Mai ştiu o fată, despre care ai putea spune la prima vedere că este piţipoanca de mall tipică. Eu ştiu însă că este un director de marketing foarte bun. Şi mai ştiu şi că tatăl ei este profesor universitar, că mama ei este medic şi că tot timpul au împins-o de la spate, că întotdeauna s-au aşteptat ca ea să fie cea mai bună în tot ce face. Şi ştiu şi că ea s-a străduit mereu să le facă pe plac, deşi ar fi vrut mai mult să iasă cu fetele la un film şi să vorbească despre ultimele picanterii mondene decât să citească teancuri de cărţi şi tratate. Şi mai ştiu şi că se pregăteşte să le spună părinţilor că vrea să se căsătorească cu un băiat care lucrează ca barman...

Acestea sunt doar exemple însă. Câte alte astfel de poveşti nu mai sunt lângă noi şi habar nu avem de ele! Poate că ar trebui ca data viitoare când trecem pe lângă cerşetorul de la colţul străzii, cel pe care îl vedem zilnic acolo şi îl ignorăm, poate că ar trebui să ne întrebăm măcar care o fi povestea lui? Ce tragedie se ascunde în spatele zdrenţelor?

Eu m-am mutat de ceva vreme. Acum nu o mai văd pe femeia în zdrenţe. Văd în schimb două bătrâne care stau fiecare pe câte o bancă. Nici măcar nu întind mâna să ceară; doar stau pe bancă şi tremură de frig şi de anii mulţi. Şi nici zdrenţăroase nu sunt. Oare unde sunt copiii lor?  

 
Phil Colins - Another Day In Paradise - Best of Phil Collins
 

Penurie de taţi?

Tatăl nostru care nu eşti în ceruri, ci eşti aici pe pământ, lângă noi, şi ne ocroteşti. Sau ar trebui să o faci...

Pentru că aud foarte des în jurul meu poveşti despre bărbaţi pentru care rolul de tată nu presupune decât atribuţii biologice.

Acel model de autoritate, care oferea copiilor confort şi siguranţă, care era stâlpul familiei, punctul de sprijn care le oferea încredere în ei înşişi doar privindu-l sau, şi mai bine, doar simţindu-l aproape, ştiind că îi susţine din umbră, să fie oare doar o poveste care aparţine trecutului? Să fi devenit doar o legendă?

Mi s-a întâmplat, din păcate, să îmi ajungă la urechi foarte multe relatări despre taţi care nu erau acolo pentru copiii lor. Care nu au fost disponibili din punct de vedere afectiv în copilăria timpurie. Care nu i-au încurajat ulterior, arătându-le că aprobă şi apreciază ceea ce fac ei, zdruncinându-le astfel încrederea în ei înşişi şi făcându-i să fie instabili şi nesiguri. Care nu le-au oferit un model la care să se raporteze şi pe care, după caz, fie să şi-l însuşească, fie să-l caute la partener; sau care, mai rău, le-au furnizat un model indezirabil, pe care să îl respingă complet. Care nu le-au furnizat copiilor lor confortul şi siguranţa de care aveau nevoie pentru a deveni adulţi echilibraţi, stabili, încrezători în ei înşişi şi în forţele lor.

Întâlnirea cu un terapeut poate fi benefică pentru mulţi dintre aceşti copii, chiar dacă între timp au crescut; ar putea să nu fie prea târziu nici pentru unii dintre taţi; foarte puţini ajung însă să se întâlnească cu un psiholog.

Şi mă întreb dacă nu cumva mişcările feministe, care vor ca femeile să fie egale cu bărbaţii, deşi suntem atât de diferiţi (dar şi complementari, din fericire), mă întreb deci, dacă nu cumva aceasta ar putea fi una dintre cauzele înstrăinării bărbaţilor din ziua de azi, una dintre cauzele pentru care aceştia au uitat sau au abandonat profesia de tată, lăsându-le pe femei să fie simultan şi mame, şi taţi?

Şi mă gândesc dacă nu ar fi util să înfiinţăm o „Şcoală a taţilor”, la care bărbaţilor să li se amintească ce presupune această profesie, cea mai importantă profesie din lume, alături de cea de mamă.

Până atunci însă, cel mai mult îmi doresc să fiu contrazis şi să mi se spună că mai există încă taţi care „profesează”, că sunt dezinformat şi că e doar o întâmplare că am auzit eu predominant poveşti negative.

Vals automobilistic

Bucureşti. Seară. O străduţă îngustă, undeva printre blocuri. Şi pe o parte şi pe cealaltă sunt parcate maşini. Singurul loc pe unde poate trece un pieton, acela fiind eu, este prin mijlocul străzii (mai mult sau mai puţin).

Tocmai ocoleam o gaură proaspătă, apărută misterios acolo de vreo câteva zile şi încă neacoperită – şi care probabil că aşa va şi rămâne până vine primăvara sau până când vor face una şi mai mare. Din faţă venea o Dacie aşa că am ocolit groapa şi m-am strecurat în spatele maşinii parcate lângă ea pentru a-i face loc să treacă. După această fentă reuşită am vrut să plec mai departe în aventura urbană doar pentru a observa că, din spate, venea un SUV, care mergea în aceeaşi direcţie cu mine. Aşa că am fost nevoit să fac o nouă fentă şi să mă pitesc între următoarele două automobile parcate pe margine.

Am scăpat cu bine din această ambuscadă însă am văzut că, la câţiva metri mai încolo, la o mică intersecţie, şoferul SUV-ului încerca să întoarcă. Dar între timp a mai apărut şi un Audi care venea din direcţie opusă. SUV-ul venea spre mine, cealaltă maşină mă privea ameninţător de unde oprise aşteptând să vadă ce va face celălalt şofer, iar eu eram în stradă şi nu prea mai aveam unde să mă ascund. Am avut prezenţa de spirit să mă uit şi peste umăr (din spatele meu nu mai venea nimic) şi am traversat strada spre partea opusă, singurul loc care părea în afara pericolului. Şi am scăpat cu bine din acest „pas de deux” automobilistic.

NOTE:

1. Chiar dacă descrierea de mai sus poate părea cuiva palpitantă, ea nu a fost, de fapt, decât un fapt cotidian, care se întâmplă zilnic pe străzile din Bucureşti – oraşul parcare. Nimic neobişnuit, nimic special.

2. Toată această aventură s-a întâmplat la viteze foarte mici. Nici unul dintre şoferi nu conducea ca un maniac pe străduţa îngustă pe care ne aflam, deci nu am fost nici o clipă în pericol de-adevăratelea.

3. Cel mai important lucru urmează acum însă. În secvenţa finală a descrierii de mai sus, când SUV-ul a trecut pe lângă mine şi şoferul (pe care, nu ştiu cum se face, dar îmi tot vine să îl scriu cu iniţială – Şoferul) m-a salutat cu palma dusă la frunte, salutul militar tipic. Salutul şi zâmbetul pe care-l avea m-a făcut să interpretez acel gest ca însemnând şi scuze, şi multumesc, în acelaşi timp şi m-a făcut şi pe mine să zâmbesc şi să realizez ca nu fusesem doar un obstacol în trafic, ci un pieton, un om. Şi aceasta este şi cauza pentru care m-am apucat să scriu acest articol. Pentru că am realizat că se poate comunica şi în situaţii foarte dificile, cu condiţia ca participanţii să îşi dorească acest lucru.

Dacă doreşti să dansezi nu trebuie decât să fii atent la partenerul de dans, iar acesta îţi va arăta cum să te mişti pentru a fi în armonie unul cu celălalt. Nici măcar nu trebuie să ştii paşii pentru că dansul nu este ceva teoretic, ci un miracol care se întâmplă atunci când îţi aşezi un picior lângă piciorul partenerului, uitându-te nu în jos, ci în ochii lui. Fiecare pas este important. Dansul apare însă doar când sunt înlănţuiţi mai mulţi paşi.

Dansaţi, va rog?

Micul toboşar

O prietenă dragă a recidivat astăzi – din nou, pentru a nu ştiu câta oară – şi mi-a trimis un mail cu un videoclip foarte interesant, cu micuţul Howard Wong distrându-se cu nişte tobe în faţa fanilor extaziaţi.

Acest moment şi-a atins scopul declarat, acela de a mă face să zâmbesc la începutul unei zile frumoase, dar a făcut chiar mai mult decât atât. Dincolo de admiraţia pentru acest puşti talentat m-a făcut să mă întreb ce înseamnă să te afli în locul potrivit, la momentul potrivit. Şi nu mă refer la cei care au avut ocazia să urmărească performanţa live, ci la cei care l-au oservat pentru prima oară când ţinea ritmul vreunei piese cu cine ştie ce obiect casnic, poate cu beţişoarele de orez pe care nu reuşea să le folosească pentru a culege vreun fel de mâncare exotică de-a lor.

Ceea ce vreau să spun este că nu e suficient să ai talent pentru a-l pune în valoare. Trebuie să mai fie şi cineva care să vadă lucrul acesta, fie cineva din afară, fie însăşi persoana respectivă. Eu, de pildă, sunt foarte talentat la desen. Dar nu m-a descoperit nimeni, nu mi s-a spus niciodată că am talent; sau poate că mi s-a spus, dar nu am fost eu pregătit să aud acest lucru. Aşa că nu mi-am exersat acestă aptitudine, desenând foarte rar, şi am rămas la stadiul unor stereotipii sau a unor forme şi haşuri mai mult sau mai puţin abstracte. Am avut relativ recent revelaţia că sunt talentat în acest domeniu şi poate că voi exersa această aptitudine sau poate că voi antrena în continuare calităţile pe care mi le-am descoperit mai demult şi pe care am ales să le utilizez şi să le îmbunătăţesc.

Eu nu sunt singurul în această situaţie. Fiecare dintre noi avem o sumă oarecare de aptitudini şi, de fiecare dată când alegem să aducem în câmpul atenţiei una dintre ele, unele dintre ele vor fi marginalizate, minimalizate sau chiar ignorate. Este vorba de alegere. Alegerea uneia, înseamnă diminuarea şansei alteia. Aşa cum se întâmplă şi în viaţa cotidiană, când suntem puşi în permanenţă în situaţia de a alege, iar în ziua de azi variantele dintre care trebuie să alegem sunt din ce în ce mai diversificate.

Aceasta este însă doar prima treaptă spre perfecţionarea talentului. După aceea urmează, de cele mai multe ori, foarte multă muncă, pentru a ajunge la nivelul pe care ţi-l doreşti. Dar atunci când faci ce îţi place, orice activitate devine o joacă şi totul este simplu şi se întâmplă ca de la sine. Dacă alegi bine, dacă e ceea ce ţi se potriveşte atunci eşti pe drumul cel bun.

Alege. Joacă-te. Urmează-ţi calea. Devino. Trăieşte.

Îmbrăţişarea

Dimineaţă. Metrou. Aglomeraţie. Zarvă. Grabă. Forfotă. Agitaţie. Zgomot. Reclame.

În toată această mulţime, văd cu coada ochiului o secvenţă care îmi atrage atenţia. Două fete de liceu care aleargă una către cealaltă şi apoi se îmbrăţişează strâns, de parcă nu s-ar mai fi văzut de-o eternitate. Cred că au stat aşa, îmbrăţişate, vreo jumătate de minut, ca şi cum nu ar mai fi vrut să se despartă niciodată, ca şi cum ar fi vrut să recupereze şi să-şi transmită toată dragostea pe care nu putuseră să şi-o împărtăşească cât timp au fost despărţite.

Şi, pe tot peronul, nimeni nu părea să vadă acea efuziune sentimentală, acea mostră de prietenie profundă, acea mărturisire sinceră a sentimentelor. Erau, cu toţii, mult prea adânciţi în gândurile, grijile şi preocupările lor. Mi-aş fi dorit să mă duc la ele să le spun că sunt frumoase, că prietenia lor este un lucru deosebit, că le doresc să fie prietene încă o eternitate, că e un lucru superb să îşi împărtăşeasca sentimentele... dar eu nu am putut fi la fel de liber ca ele şi nu am făcut nimic din toate astea. Nu am făcut decât să le ofer un zâmbet cald şi aprobator, pe care probabil că nu l-au observat.

                      Image by: Meredyth Earnest

Această secvenţă pe care nimeni nu părea să o observe m-a făcut să mă gândesc la o alta, care cu siguranţă nu ar fi trecut neobservată, şi să mă întreb care ar fi fost reacţia celor din jur dacă cele două fete s-ar fi sărutat; sau dacă nu ar fi fost două fete, ci doi băieţi. Probabil că nu ar mai fi ignorat scena, ci ar fi fost scandalizaţi. Probabil că ar fi făcut remarci ironice sau poate ar fi fost chiar agresivi. Sau poate că ar fi rămas cufundaţi în lumea lor.

Aceeaşi secvenţă m-a făcut să mă gândesc şi la cât suntem de închişi în noi, cât de încorsetaţi suntem de normele sociale, cât de multe măşti avem în garderobă: câte una pentru fiecare ocazie socială în parte. Aceste măşti ne sunt utile până la un punct – pentru că nu putem să ne plimbăm goi pe stradă, nu-i aşa? –, dar pot deveni şi un obstacol în calea exprimării propriilor sentimente şi nevoi, a opiniilor sau a ideilor, a aprecierilor sau a criticilor, a ceea ce suntem cu adevărat. Şi, mai mult decât atât, putem ajunge chiar să ne confundăm cu ele dacă le purtăm prea mult.

Tu câte măşti ai purtat astăzi? Şi care dintre ele este masca ta preferată?

Alta este însă întrebarea cea mai importantă: 
Ai zâmbit azi în drum spre şcoală sau serviciu?

Ipohondria ca fenomen social

Îmi amintesc cu plăcere de vremurile în care nu eram decât un copil, undeva într-un sat de munte, şi boala nu era decât un obstacol minor, peste care treceai repede. Îmi aduc aminte că mergeam pe-aiurea şi mâncam măcriş sau fragi sau mure sau diverse fructe de pe unde le găseam pe fiecare, fără să le spăl şi fără să îmi fac griji că o să mă îmbolnăvesc. Dacă se întâmpla să cad şi să mă julesc în genunchi nu era nicio tragedie: dacă era o zgârâietură minoră, mă ridicam, mă scuturam de praf şi mă jucam în continuare; dacă se întâmpla să curgă mai mult sânge, mă speriam (poate chiar plângeam) şi mă duceam repede la bunica, iar ea îmi dădea cu vreo alifie, îmi făcea un bandaj cu fundiţă şi mă trimitea înapoi la joacă. Atunci nu auzisem de viruşi şi se pare că nici ei nu au vrut să aibă de-a face cu mine prea mult.

Prezentul este însă plin de griji: vânzătoarea de la pâine are mănuşă de plastic, trebuie să am grijă să spăl nu numai fructele pe care le cumpăr, dar şi cutiile de conserve, să mă uit pe etichetă să văd ce E-uri conţine produsul respectiv, câte grăsimi are, dacă sunt din cele bune sau din celelalte, câte calorii are şi multe altele la care nu mă gândesc acum.

Nu zic că nu este bine să previi boala, dimpotrivă. Mă întreb însă cât la sută este prevenire şi cât la sută este exagerare. Astăzi suntem atât de dornici să prevenim, încât facem contract pentru recoltare de celule stem pentru copiii care încă nu s-au născut: oare să fie vorba doar de prevenire sau îi condamnăm (inconştient) la a se îmbolnăvi, încă înainte de a se naşte?

Ceea ce vreau să spun este că, în trecut, oamenii se raportau la boală privind-o de sus. Era un obstacol care trebuia depăşit. Probabil că şi atunci existau metode şi strategii de prevenire a bolii, dar acestea erau minime. Astăzi însă, oamenii au ridicat boala pe un piedestal şi i se închină. Toată viaţa noastră gravitează în jurul ei fie că e vorba de prevenire, fie că este vorba de tratare. Ignoranţa senină a trecutului a fost înlocuită cu grija de a combate multitudinea de maladii moderne (reale sau inventate). Şi nu voi menţiona decât un exemplu care a fost foarte mediatizat: a fost mai întâi boala vacii nebune, apoi gripa aviară, după aceea gripa porcină, iar acum este virusul West Nile – de primele trei te puteai feri cumva; dar de ţânţari cum să te fereşti?

Concluzia este că, dacă în trecut iphondria era o afecţiune psihică, astăzi ipohondria este o modă, un fenomen social.

(Şi, pentru final, ca să scandalizez complet orice ipohondru, scriind aceste rânduri mi-am amintit cum, când eram copil, dezgropam guliile din pământ, le ştergeam bine de pantaloni şi după aceea le mâncam.)

P.S. După ce am scris şi am postat acest articol pe site, am văzut, cu stupoare, titlul unui mic articol dintr-un ziar: „Iluminatul stradal favorizează apariţia cancerului”...

Patologia amânării

Răsfoiam zilele trecute prin nu ştiu ce pagini ale internetului, căutând poate ceva sau poate doar în virtutea inerţiei de a apăsa mereu pe un alt link, şi am găsit un cuvânt care m-a intrigat: procrastinare. Evident că am deschis Google şi-am apăsat butonul de căutare. Am descoperit astfel că acest cuvânt nu numai că există, dar mă privea şi pe mine, într-un mod foarte personal.

Procrastina, procrastinez, vb. I. Tranz. (Liv.) A amâna în mod nejustificat începerea unei acțiuni, în special din cauza neglijenței habituale sau a lenei; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa. [ < engl. procrastinate cca. 1548 > lat. prōcrastinātum: pro- („pentru”) și crastinus („ce ține de ziua de mâine”), cf. it. procrastinare, port. procrastinar, sued. prokrastinera]. (www.dexonline.ro)

Una dintre cele mai „ilustrative” definiţii ale cuvântului mi se pare a fi, însă, clasicul (încă în viaţă) „De mâine-nvăţ !” ...

Şi aici ar trebui să vină partea în care eu caut foarte multe informaţii pe net, prin cărţi şi prin tratate şi mă apuc să fac o compilaţie definitorie şi atotcuprinzătoare a conceptului de procrastinare. Şi aceasta deoarece sunt perfecţionist şi îmi doresc ca ceea ce fac eu să fie cel mai bine. Dacă adaug şi faptul că de o săptămână îmi caut cuvintele potrivite pentru a scrie acest articol (dar nu m-am aşezat la calculator pentru a face asta până acum), faptul că mă îngrijorează că articolul nu va fi la înălţimea aşteptărilor prietenilor cărora le-am spus despre blog (prieteni care nu doresc probabil decât ca eu să scriu ceva, pentru ca ei să mă încurajeze sau să mă felicite), faptul că am impresia că sunt responsabil pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor şi că am prea des impresia că unele sarcini mă depăşesc (atunci când nu este aşa) aş candida probabil la titulatura de procrastinator fruntaş. Dacă aş mai adăuga şi că nu ştiu care îmi sunt priorităţile, că nu sunt organizat şi că fac lucrurile la nimereală, că promit dar nu mă ţin de cuvânt şi găsesc mereu motive pentru a-mi încălca promisiunile şi mă apuc de mai multe lucruri deodată şi nu termin niciunul, atunci probabil că m-aş încadra foarte bine în accepţiunea patologică a conceptului.

Şi, până la urmă, am făcut o compilaţie de comportamente asociate cu procrastinarea. Şi mai sunt şi unele pe care le-am lăsat pe dinafară. Şi poţi să vezi altele şi în clip-ul de mai sus. Şi, cu cât sunt mai multe, cu atât diagnosticul este mai alarmant.

Dar amânarea se transformă în procrastinare doar atunci când perturbă funcţionarea cotidiană normală. Atunci când tergiversarea unor acţiuni conduce la stări de anxietate şi la stres, atunci când apar sentimente de vinovăţie şi sunt provocate situaţii de criză, atunci când nu îţi realizezi sarcinile şi angajamentele, atunci când doar visezi dar nu faci nimic să îţi realizezi visele... dar mai ales atunci când creioanele nu sunt niciodată suficient de bine ascuţite şi corect ordonate pentru a-ţi permite să te apuci de proiectul în curs.

Vestea bună e că odată ce ai identificat la tine un comportament pe care nu îl agreezi, dacă vrei cu adevărat poţi să îl schimbi. Doar dacă vrei. S-ar putea să fii mulţumit aşa cum eşti deja.

                           Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
                           L-am căutat cu lumânarea,
                           Înalt ca bradul, curat ca floarea,
                           Şi care noaptea să doarmă tun.

                           Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul
                           Ca mine-n lume nu mai există.
                           Frumos, cu educaţie ateistă,
                           Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.

                           Ce bine! Ce bine! Ce bine!
                           Şi, pe de altă parte, vai ce păcat!
                           Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
                           Şi de-aceea am rămas neschimbat.

                                                                    (M. Sorescu)

Decizie

A fi sau a nu fi... pe www

a face sau a nu face un blog...

a scrie sau a nu scrie despre ceva...

Oscilăm permanent între alternative. Uneori alegerile sunt clare şi facile. Alteori sunt incerte şi au mai multe nuanţe şi decizia este mai greu de luat. Întotdeauna există, însă, o alegere, fie că vrei, fie că nu. Şi lipsa acţiunii este o alegere. Poţi alege şi să nu decizi nimic; să-i laşi pe alţii să o facă pentru tine... însă, orice hotărâre vei fi luat, se va răsfrânge şi asupra ta, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul... iar iluzia ca nu faci nimic este doar atât, o iluzie.

Fiecare din acţiunile noastre ne defineşte, ne face să fim noi înşine, ne prezintă şi ne reprezintă în faţa celorlalţi. Eu am decis astăzi să iniţiez acest blog. Acum câteva ore nu ştiam cum să-l numesc, dar între timp, hoinărind printre sinapse, am luat mai mult de o decizie: am hotărât nu numai titlul blogului, dar şi că acesta va avea menirea de a reflecta către undeva unele din întrebările care mi se vor ciocni de viaţă.

Cât va dura... şi dacă va dura... e o poveste care încă nu a fost scrisă...