joi, 27 ianuarie 2011

Mama şi sensul vieţii


Irvin Yalom este psihiatru, psihoterapeut, scriitor şi profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Eu l-am descoperit în calitate de scriitor, atunci când am primit cadou o carte scrisă de el: Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie”. Şi de atunci am devenit un admirator care urmăreşte cu mare atenţie care din scrierile lui au mai fost traduse în limba română.

Tocmai am terminat de citit Mama şi sensul vieţii”, o altă carte semnată de el. Este o carte care cuprinde câteva povestiri terapeutice, unele inspirate din realitate, altele de-a dreptul fantastice. Ceea ce le leagă este psihoterapia existenţială şi sursa de inspiraţie, aceasta fiind reprezentată de experienţa de psihoterapeut a lui Yalom.

„Mama şi sensul vieţii” este prima povestire, o naraţiune de inspiraţie autobiografică şi, în acelaşi timp, un elogiu adus mamei în general, acelei mame pe care nici chiar un psihoterapeut cu experienţă nu o poate înţelege cu adevărat.

Călătorii cu Paula. Călătoriile sunt cele ale unei bolnave de cancer pe care maladia o transformă, făcând-o să devină învăţătorul care îi arată terapeutului cum să trăiască şi ce atitudine să adopte faţă de moarte. Boala pe care o are o transformă şi dă sens existenţei.

„Alinare sudistă”. Schimbarea rolurilor în terapie. Pentru că şi terapeutul are nevoie, chiar foarte mult uneori,  de grijă şi de căldură, de alinare.

„Şapte lecţii pentru avansaţi despre terapia durerii sau cât de greu este să treci peste pierderea cuiva apropiat, şi pentru terapeut, şi pentru client.

Dublă expunere. Ce-ar fi dacă un client în terapie ar afla exact ce gândeşte terapeutul despre el, iar aceste gânduri ar fi de fapt judecăţi nu tocmai favorabile clientului. Ar avea acest fapt o influenţă pozitivă sau negativă asupra terapiei?

„Blestemul pisicii ungureşti” probabil că este singura creaţie fantastică a lui Irvin Yalom. Şi este cu siguanţă singura şedinţă de terapie cu o pisică de care am auzit eu până acum…

Pentru informaţii mai multe şi mai detaliate despre Irvin D. Yalom, în limba română, puteţi vizita următoarea adresă: http://irvinyalom.blogspot.com/.

4 comentarii:

  1. Cred ca prin vara lui 2008, un prieten mi-a recomandat "Plansul lui Nietzsche" si am devorat-o in 3 zile pe plaja... la Constanta si am plans cu N. (pe care de altfel, nu l-as fi crezut in stare de asa ceva, da' s-a vindecat si el, in cele din urma... ESTE PREFERATA MEA DIN TOATA PRODUCTIA LUI YALOM :)), apoi, in august 2010, tot pe plaja, da' la 2 mai de asta data, am devorat "Solutia Schopenhauer" si prin noiembrie...(he he, nu mai eram pe nicio plaja, nici in Cipru, nici in Egipt, as fi vrut eu!), "Minciuni pe canapea"... ieri noapte am terminat a treia povestire din "Calau...", si v-as impartasi din Prolog (pe la p. 13, pe-acolo) o invatatura existentiala : pare-se ca toata viata ne straduim sa facem fata, inconstient sau constient, realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt "date" in cursul existentei; dintre aceste "daturi", Yalom identifica 4 deosebit de relevante in psihoterapie: moartea este inevitabila; avem libertatea de a ne construi viata asa cum dorim; in ultima instanta, suntem cu totii singuri; viata nu are niciun sens sau scop final evident.
    ...si, as adauga eu, ca sa nu sucombam in fata angoasei existentiale, sa ne apucam fiecare sa inventam niste scopuri si sa le si urmarim si sa le si atingem, ca sigur vom gasi pana la urma un sens si vom face cu ochiul complice acestor "realitati" oribile ce cad peste noi din cer...

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit si povestirile din “Mama...” si cel mai adanc m-a atins “Blestemul pisicii unguresti”... nu-mi plac productiile literare sau cinematografice fantastice de niciun fel, nu-mi plac efectele speciale, mai ales cu tenta horror – si avem parte de cateva in aceasta povestire –, dar m-a lovit in moalele capului sau ale inimii (scuzati, domnilor psihologi, nu stiu care o fi exact instanta aia din complicata noastra psiho-aparatura, se pare ca e un continuum intre ele, pana la urma, nu?) talcul povestii despre fiara pe care fiecare o adapostim (ca e nevroza, psihoza, depresie, schizoidie, sindroame de toate felurile si alte dragalasenii cu care ne delecteaza editiile DSM-ului). Secretul este ca singuri nu avem cum sa scapam de ea... ca avem disperata nevoie ca cineva sa se intoarca mereu la noi, sa nu dea bir cu fugitii, sa stea acolo si sa gaseasca cuvintele si gesturile potrivite pentru a imblanzi “fiara” si a ne dezlega de “blestem”.

    CINEVA-ul acela poate fi un terapeut, poate fi un prieten, un vindecator, un fel de maestru. Va fi intotdeauna cineva care vrea sa mearga putin dincolo de limitele proprii sau ale cadrelor de tot felul impuse de ... natura relatiei, un anumit tip de deontologie, traditii culturale, sociale, spirituale etc.; cineva care se sperie si poate chiar fuge cand suntem la cheremul fiarei, dar care isi priveste frica in ochi si nu i se supune, cineva care se intoarce, pentru ca alege sa fie fidel si prezent si sa iubeasca.

    Uneori, noi suntem cei care putem alege sa ne intoarcem, pentru ca stim ca cineva ne asteapta.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte interesant comentariul.
    Doar două observaţii/completări am:
    1. Acel cineva care avem nevoie nu este cel care îmblânzeşte fiara, ci este cel care ne ajută să găsim în noi resursele de care avem nevoie pentru a o îmblânzi noi înşine.
    2. Întotdeauna atunci când ne vom întoarce undeva, oriunde, vom găsi altceva, chiar dacă este acelaşi loc, acelaşi om, aceeaşi poveste. Timpul schimbă în permanenţă lucrurile.

    RăspundețiȘtergere