Vals automobilistic

Bucureşti. Seară. O străduţă îngustă, undeva printre blocuri. Şi pe o parte şi pe cealaltă sunt parcate maşini. Singurul loc pe unde poate trece un pieton, acela fiind eu, este prin mijlocul străzii (mai mult sau mai puţin).

Tocmai ocoleam o gaură proaspătă, apărută misterios acolo de vreo câteva zile şi încă neacoperită – şi care probabil că aşa va şi rămâne până vine primăvara sau până când vor face una şi mai mare. Din faţă venea o Dacie aşa că am ocolit groapa şi m-am strecurat în spatele maşinii parcate lângă ea pentru a-i face loc să treacă. După această fentă reuşită am vrut să plec mai departe în aventura urbană doar pentru a observa că, din spate, venea un SUV, care mergea în aceeaşi direcţie cu mine. Aşa că am fost nevoit să fac o nouă fentă şi să mă pitesc între următoarele două automobile parcate pe margine.

Am scăpat cu bine din această ambuscadă însă am văzut că, la câţiva metri mai încolo, la o mică intersecţie, şoferul SUV-ului încerca să întoarcă. Dar între timp a mai apărut şi un Audi care venea din direcţie opusă. SUV-ul venea spre mine, cealaltă maşină mă privea ameninţător de unde oprise aşteptând să vadă ce va face celălalt şofer, iar eu eram în stradă şi nu prea mai aveam unde să mă ascund. Am avut prezenţa de spirit să mă uit şi peste umăr (din spatele meu nu mai venea nimic) şi am traversat strada spre partea opusă, singurul loc care părea în afara pericolului. Şi am scăpat cu bine din acest „pas de deux” automobilistic.

NOTE:

1. Chiar dacă descrierea de mai sus poate părea cuiva palpitantă, ea nu a fost, de fapt, decât un fapt cotidian, care se întâmplă zilnic pe străzile din Bucureşti – oraşul parcare. Nimic neobişnuit, nimic special.

2. Toată această aventură s-a întâmplat la viteze foarte mici. Nici unul dintre şoferi nu conducea ca un maniac pe străduţa îngustă pe care ne aflam, deci nu am fost nici o clipă în pericol de-adevăratelea.

3. Cel mai important lucru urmează acum însă. În secvenţa finală a descrierii de mai sus, când SUV-ul a trecut pe lângă mine şi şoferul (pe care, nu ştiu cum se face, dar îmi tot vine să îl scriu cu iniţială – Şoferul) m-a salutat cu palma dusă la frunte, salutul militar tipic. Salutul şi zâmbetul pe care-l avea m-a făcut să interpretez acel gest ca însemnând şi scuze, şi multumesc, în acelaşi timp şi m-a făcut şi pe mine să zâmbesc şi să realizez ca nu fusesem doar un obstacol în trafic, ci un pieton, un om. Şi aceasta este şi cauza pentru care m-am apucat să scriu acest articol. Pentru că am realizat că se poate comunica şi în situaţii foarte dificile, cu condiţia ca participanţii să îşi dorească acest lucru.

Dacă doreşti să dansezi nu trebuie decât să fii atent la partenerul de dans, iar acesta îţi va arăta cum să te mişti pentru a fi în armonie unul cu celălalt. Nici măcar nu trebuie să ştii paşii pentru că dansul nu este ceva teoretic, ci un miracol care se întâmplă atunci când îţi aşezi un picior lângă piciorul partenerului, uitându-te nu în jos, ci în ochii lui. Fiecare pas este important. Dansul apare însă doar când sunt înlănţuiţi mai mulţi paşi.

Dansaţi, va rog?