Fir de iubire

„Inima cusută” este primul roman al lui Carole Martinez. E o poveste care te prinde în mrejele ei şi îţi absorbe toate cuvintele aruncându-te într-o stare de meditaţie contemplativă mută, asemenea Anitei, unul dintre personajele din carte. Este o poveste care poate fi citită ca un basm (are şi vrăjitoare, şi spirite, şi Cenuşărese, şi pe Hansel, şi pe Gretel, şi chiar şi pe Muma-pădurii şi pe Căpcăun), dar este, în acelaşi timp, şi o poveste adevărată ca viaţa însăşi, cu tot ce are ea mai frumos, dar şi cu ce are ea mai urât: egoism, invidie, intoleranţă.

Romanul cuprinde povestea vieţii Frasquitei Carasco, aşa cum este ea însăilată de Soledad, fiica cea mai mică a personajului principal, pentru a fi apoi risipită în deşert, dând astfel forţă eliberatoare cuvântului captiv pe paginile scrise.

Frasquita Carasco „[…] nu a ştiut niciodată să scrie altfel decât cu acul. Fiecare operă a mâinilor ei conţinea un cuvânt de iubire înscris în grosimea ţesăturii.” Acesta este darul ei: ştie cum şi poate să coasă orice. Şi ar dori să le împărtăşească tuturor oamenilor din jurul ei din frumuseţea pe care ea o vede şi poate să o captureze şi să o releveze cu acul. Dar oamenii sunt intoleranţi faţă de miracole. Sau poate invidioşi. Şi, pentru că cel mai adesea ucid ceea ce este extraordinar, miracolele le sunt ascunse sau le sunt împărtăşite doar puţin, atât cât sunt în stare să îndure fără să înnebunească.

Frasquita este Femeia care caută iubirea.

Este doar o adolescentă inocentă atunci când îi este dăruită ca soţie lui José. Iar ziua nunţii este deopotrivă şi cea mai strălucitoare zi din viaţa ei, şi cea mai întunecată. A fost ziua în care a purtat rochia de mireasă pe care şi-o cususe singură – „o magnifică operă albă” – pe care însă oamenii au ofilit-o în scurtul timp cât mireasa a parcurs drumul până la biserică. A fost ziua în care a înţeles că „măiestria ei nu putea să-i servească drept podoabă şi trandafirii prinşi pe corsetul ei se ofiliră unul după altul.” I-a fost supusă soţului ei, aşa cum se cădea şi aşa cum cerea tradiţia. Dar în inima lui nu avea loc şi dragostea pentru ea. Nu numai că n-a iubit-o, dar a şi zălogit-o şi a dat-o omului pe care ea îl cârpise atât de bine încât acestuia i s-a aprins inima şi nu şi-a mai găsit liniştea până când nu a avut-o pentru el. Astfel a devenit amanta lui Heredia, omul cu măslini, şi a cunoscut dulceaţa mângâierilor iubirii carnale. Dar momentul în care a descoperit pasiunea a fost, în acelaşi timp, şi momentul în care nu a putut să îşi coboare fruntea şi mai mult şi a decis să se îmbarce, împreună cu toţi copiii, pe corabia invocată de Pedro: „O corabie pe măsura ei, pe care să îmbarce durerea şi bucuria, o corabie ca să pună capăt ororii de a nu-şi mai aparţine, o corabie pentru a fi, în sfârşit!”. Dacă pe José nu l-a atins direct cu măiestria acului ei, reumanizând-o în schimb pe mama acestuia care şi-a regăsit în ultima parte a existenţei sentimentele şi emoţiile pe care şi le negase toată viaţa, dacă pe Măslină doar l-a cârpit – cuprinzând într-o singură cusătura şi umbra, şi sufletul, şi omul, şi dragostea –, pe Salvadore, cel care fusese complet ciopârţit şi destrămat, l-a croit din nou, i-a dăruit o nouă faţă, l-a făcut să renască aşa cum şi-l imagina ea, aşa cum şi-l dorea ea. Salvadore a fost capodopera ei şi rezultatul ar fi fost tocmai cel aşteptat dacă nu i-ar fi fost şi el răpit, jertfit fiind pentru un ideal mai presus de ea.

Frasquita este Femeia care găseşte iubirea prin copiii ei, care sunt şi ei la fel de deosebiţi ca şi mama lor, având fiecare câte un dar special.

Anita, prima fiică, s-a născut fără voce şi a primit darul cuvântului de-abia la începutul adolescenţei. Aceasta a făcut-o să fie o bună ascultătoare, un fin observator al lumii, al oamenilor şi al mersului lucrurilor. Orizontul contemplativ i-a fost lărgit şi mai mult atunci când a învăţat şi să citească. După ce i s-a oferit darul vorbirii a devenit păstrătoarea poveştilor şi, în acelaşi timp, cea care istoriseşte mai departe poveştile, pentru ca oamenii să ştie şi să nu uite.

Soledad, ultima fiică, copilul cu tată necunoscut (oare este condamnată la singurătate şi pentru că mama ei a ales să o nască fără a avea şi bărbatul în preajmă?), nu se înconjoară de oameni, ca Anita, ci este sortită singurătăţii încă înainte de a se naşte. Pe când Anita revarsă poveştile în jurul ei, Soledad este cea care întemniţează cuvintele în paginile scrise, pentru a le risipi în deşert întru uitare. Ea este cea care rupe tradiţia, cea care nu va mai preda moştenirea ancestrală a magiei feminine, cea căreia Frasquita nu i-a cusut rochie de mireasă.

Aşa cum Anita şi Soledad, prima şi ultima fiică, apar având calităţi opuse, dar în acelaşi timp complementare şi ceilaţi copii au daruri ce te fac să te gândeşti la contrariile care se întrepătrund şi formează întregul.

Angela este fata-pasăre care are ca totem o cioară, dar are în schimb darul cântecului, având o voce care face îngerii (şi preoţii) să cadă în păcat. Ea este principiul feminin care merge alături de principiul masculin, singurul ei frate, Pedro, Balaurul roşu, luptătorul sensibil care poate recrea lumea cu o bucată de cretă.

Clara este fata soarelui, este viaţa preocupată doar să trăiască plenar. Martirio este fata nopţii, cea care a trecut dincolo, vestitoare a morţii, cea care sărută ultima... dar noaptea este şi cea care se sacrifică pentru ca viaţa să supravieţuiască, să renască, să existe. Mi se pare interesant de remarcat inversiunea psihologică pe care o foloseşte autoarea pentru aceste două personaje: Clara, care poate fi asociată cu Conştiinţa, are atributele trăirii fără griji şi fără limite, pe când Martirio, Umbra ce se ascunde în Inconştient, este cea preocupată de detaliile pragmatice ale vieţii, de consecinţele acţiunilor.

M-am gândit foarte mult la titlul cărţii, la posibilele lui semnificaţii. Mi s-a sugerat ca titlul ar face trimitere la rochiile de iubire cusute de Frasquita pentru miresele fără număr de la ţărmul deşertului. Nu sunt de acord cu această explicaţie pentru simplul fapt că inimile mireselor fuseseră deja promise, dinainte, iar rochiile doar pecetluiau legământul. Eu simt că inima cusută este, mai curând, cea a cititorului pentru că, pe măsură ce parcurgi acest roman-poem, te simţi din ce în ce mai legat de personaje, de destinele lor, te regăseşti puţin în fiecare personaj şi ajungi chiar să te întrebi care este darul care ţi-a fost oferit ţie. Inima cititorului nu este înlănţuită cu fir de broderie doar de povestea personajelor însă, ci chiar de viaţă însăşi pentru că, în cele din urmă, toată această poveste este despre magia şi miracolul vieţii, iar alegerea între a vedea lumea plină de farmec sau sordidă, strălucind de culoare sau în tonuri de gri, liberă ca o rochie cu paiete sau constrângătoare ca ultimatumul unei rochii de bal roşii, aparţine în totalitate cititorului. Fiecare dintre noi suntem responsabili de cantitatea de magie pe care o aducem în viaţa noastră.

Romanul „Inima cusută” este o poveste de iubire despre dragoste şi despre viaţă, este o poveste simplă, dar nicidecum simplistă, ca viaţa însăşi.

Mama şi sensul vieţii

Irvin Yalom este psihiatru, psihoterapeut, scriitor şi profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Eu l-am descoperit în calitate de scriitor, atunci când am primit cadou o carte scrisă de el: „Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie”. Şi de atunci am devenit un admirator care urmăreşte cu mare atenţie care din scrierile lui au mai fost traduse în limba română.

Tocmai am terminat de citit „Mama şi sensul vieţii”, o altă carte semnată de el. Este o carte care cuprinde câteva povestiri terapeutice, unele inspirate din realitate, altele de-a dreptul fantastice. Ceea ce le leagă este psihoterapia existenţială şi sursa de inspiraţie, aceasta fiind reprezentată de experienţa de psihoterapeut a lui Yalom.

„Mama şi sensul vieţii” este prima povestire, o naraţiune de inspiraţie autobiografică şi, în acelaşi timp, un elogiu adus mamei în general, acelei mame pe care nici chiar un psihoterapeut cu experienţă nu o poate înţelege cu adevărat.

„Călătorii cu Paula”. Călătoriile sunt cele ale unei bolnave de cancer pe care maladia o transformă, făcând-o să devină învăţătorul care îi arată terapeutului cum să trăiască şi ce atitudine să adopte faţă de moarte. Boala pe care o are o transformă şi dă sens existenţei.

„Alinare sudistă”. Schimbarea rolurilor în terapie. Pentru că şi terapeutul are nevoie, chiar foarte mult uneori,  de grijă şi de căldură, de alinare.

„Şapte lecţii pentru avansaţi despre terapia durerii” sau cât de greu este să treci peste pierderea cuiva apropiat, şi pentru terapeut, şi pentru client.

„Dublă expunere”. Ce-ar fi dacă un client în terapie ar afla exact ce gândeşte terapeutul despre el, iar aceste gânduri ar fi de fapt judecăţi nu tocmai favorabile clientului. Ar avea acest fapt o influenţă pozitivă sau negativă asupra terapiei?

„Blestemul pisicii ungureşti” probabil că este singura creaţie fantastică a lui Irvin Yalom. Şi este cu siguanţă singura şedinţă de terapie cu o pisică de care am auzit eu până acum…

Pentru informaţii mai multe şi mai detaliate despre Irvin D. Yalom, în limba română, puteţi vizita următoarea adresă: http://irvinyalom.blogspot.com/.

Hai să emigrăm!

Criza e la apogeu, politicienii discută şi dispută aceleaşi subiecte neimportante pentru omul de rând (aşa, ca mine şi ca tine adică), veniturile scad tot mai mult, locurile de muncă sunt din ce în ce mai greu de găsit, salariile la angajare sunt din ce în ce mai mici, preţurile au o tendinţă de creştere accentuată, iarna ne-a luat iar pe nepregătite şi a adus cu ea un ocean de zloată… şi probabil că dacă aş vrea neapărat aş putea continua multă vreme cu înşirarea nemulţumirilor cărora trebuie să le fac faţă zi de zi; şi nu numai eu.

Astăzi l-am întrebat pe un prieten:

– Ce motive de nemulţumire ai ? De ce te plângi în România de azi ?

– Dă tot şi de toate, dom’le. Dă tot şi de toate.

Între noi fie vorba, după această replică amar-ironică mi-a oferit o listă mult mai lungă şi, din nefericire, şi adevărată.

Si atunci zic: Hai să dăm mână cu mână… şi să emigrăm ! Să ne unim şi să fugim de pe corabia asta care se scufundă, să-i lăsăm pe guvernanţi să-şi facă salariile cât vor de mari şi să şi le şi plătească tot ei (pentru că noi vom fi plecat deja aiurea).

O fi greu, o fi uşor, mă întreb? Chiar aşa. Oare suntem mai curajoşi noi, ăştia care încă am mai rămas şi care încă mai sperăm că lucrurile se vor schimba, care credem că dacă vom face noi câte ceva pentru cei din imediata noastră apropiere, atunci cândva acestea vor reverbera şi se vor întâmpla din ce în ce mai multe lucruri bune? Suntem noi mai curajoşi, oare, sau sunt mai curajoşi cei care au plecat deja şi au reuşit să se realizeze pe-aiurea, pe-acolo, cu cine ştie câte sacrificii?

Am cochetat şi eu cu ideea de a pleca. Dar iubesc mult prea mult limba română şi, din păcate (sau poate din fericire), mi-am ales o profesie care are legătură cu limba şi cu limbajul – pentru mine sufletul vorbeşte în limba română – ceea ce înseamnă că este neapărat necesar să rămân acolo unde pot înţelege cu precizie mesajele care mi se transmit. Sau, să nu fie asta decât o scuză pentru a-mi ascunde comoditatea şi laşitatea?

Cert e că, până una alta, eu cred că ţărişoara asta mai are o şansă, aşa că o să încerc să mai rezist o vreme. Şi sper că mai sunt şi alţii care gândesc ca mine.

Şi, foarte important, nu mă consider patriot !

Forum

Observaţi în partea de sus un buton pe care scrie

FORUM 

Apăsaţi pe el şi adresaţi o întrebare, scrieţi o opinie sau o sugestie. Şi poate vorbim despre lucruri mai multe şi mai personale - mai mult sau mai puţin.

Haideţi să testăm împreună. Ce va ieşi (dacă va ieşi ceva), vom vedea împreună.

Şi să avem un weekend cât mai plăcut!

Inspiraţie

                  mi-am aplecat fruntea

                  atât de jos

                  sub povara idealurilor

                  încât am simţit

                  freamătul fraged al ierbii

                  sub covorul reavăn

                  de frunze descompuse

despre Comunicare

Mergeam dimineaţă grăbit spre serviciu, când am văzut un tip care stătea lângă o maşină parcată pe trotuar (unde altundeva ar fi putut fi parcată în Bucureşti?). M-am uitat la el, s-a uitat la mine, a părut că se gândeşte un pic, după care mi s-a adresat:

– Hei, îi facem un vânt ?

Mesajul lui a ajuns la mine cu foarte mare greutate. Mi-au luat câteva secunde bune ca să înţeleg despre ce este vorba şi să realizez că îmi cerea, de fapt, să îl ajut să îşi împingă maşina. Cum deja trecusem de el înainte de a realiza ce voia şi cum chiar eram grăbit, i-am răspuns peste umăr:

– Îmi pare rău, dar nu pot. Mă grăbesc.

Deşi refuzul meu era întemeiat, mi-a părut rău că nu-l ajutasem şi am continuat să mă întreb pe parcursul dimineţii de ce nu o făcusem. Iar singurul răspuns la care m-am putut gândi a fost comunicarea defectuoasă dintre noi, care a decurs cam în felul următor. El mi-a adresat o cerere care pentru mine nu avea niciun sens. Eu am interpretat inconştient replica lui ca fiind agresivă, din cauză că nu am înţeles-o în primul moment. Iar reacţia pe care mi-a provocat-o a fost una de refuz imediat. În momentul în care am decodificat mesajul şi am înţeles că omul avea nevoie de ajutor deja rosteam refuzul sus-menţionat. Şi, în loc să fim doi oameni care interacţionează şi se simt bine după aceea, am rămas doi străini cu resentimente reciproce, pentru că sunt sigur că şi el a fost la fel de nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat eu pe cât de nemulţumit am fost eu de modul lui de abordare. Si mă tot gândesc că, dacă formula de adresare ar fi fost ceva mai ortodoxă, adică de genul “Nu te supăra, mă ajuţi şi pe mine să împing maşina?”, e mai mult decât posibil să mă fi oprit şi să îl fi ajutat.

Şi uite aşa a mai fost ratat un act de comunicare. Din fericire era vorba despre un necunoscut. Dar câte astfel de neînţelegeri nu ni se întâmplă, fiecăruia dintre noi, în viaţa de zi cu zi, în situaţii în care sunt implicate persoane la care ţinem şi ale căror sentimente şi reacţii chiar ne interesează?

Să fii cel mai bun!

"Legende din regatul bufniţelor" (Legends of the Guardians) este un nou film de desene animate care prezintă povestea lui Soren, un mic pui de bufniţă care, deşi nu a învăţat încă să zboare prea bine, trece printr-o sumedenie de aventuri şi ajunge la foarte mare distanţă de copacul de-acasă – peste mări şi ţări – şi este forţat şi să înveţe să zboare, şi să îşi lase în urmă fratele, şi să ia decizii înţelepte în momente foarte dificile. Soren ajunge să vadă cu proprii lui ochi că legendele pe care i le povestea tatăl său erau adevărate. Mai mult chiar, ajunge şi să facă parte din legendă, să devină el noul erou, preluând ştafeta de la Lyze of Kiel, cel care jurase “să îi facă puternici pe cei slabi, să repare ce este stricat şi să învingă răul”.

Este scenariul clasic, acelaşi dintotdeauna, în care binele învinge răul şi totul se termină cu bine. Este o poveste pentru copii frumoasă, dar care poate conţine şi întrebări pentru adulţi. Spun asta pentru că, deşi nu cred că aceasta a fost intenţia scenariştilor, mie mi-a atras atenţia foarte mult fratele personajului principal, celălalt pui de bufniţă, Kludd, care alege să meargă pe o altă cale.

Kludd este permanent în competiţie cu Soren. Şi nu este el favoritul. Fratele lui este mai bun în tot ceea ce face şi îmi imaginez că nivelul de frustrare al lui Kludd este din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului. Şi atunci mă întreb: poate fi el învinuit oare atunci când, fiind în sfârşit apreciat, alege să se alăture celor care îl aprobă în ceea ce face, îl încurajează să dea cei mai bun din el şi îl recompesează pentru ceea ce este. Poate fi el învinuit oare pentru faptul că nu a simţit aprecierile părinţilor lui (pentru că presupun că aceştia nu au făcut diferenţe între cei trei copii ai lor, ci au încercat să le ofere la fel de mult fiecărui dintre ei); sau pentru că nu zboară la fel de bine ca Soren? Mulţi am auzit de la părinţi, poate prea des, că “Trebuie să fii cel mai bun!”. Ei erau, în esenţă, foarte bine intenţionaţi. Uitau însă că nu putem fi toţi, în acelaşi timp, cei mai buni. Întotdeauna unii vor fi mai buni decât alţii.

Nu încerc să scuz personajul negativ. Vreau doar să vă amintesc că alegerea unui drum nu este niciodată uşoară şi, în esenţă, fiecare căutăm să fim apreciaţi de cei din jur pentru ceea ce suntem. Iar uneori cei care văd potenţialul din noi nu sunt tocmai cei care ne-am dori. Şi nu luăm întotdeauna deciziile pe care ne-am dori să le luăm pentru că suntem condiţionaţi de o multitudine de factori şi de variabile. Iar uneori deciziile nici măcar nu sunt bune. Dar o acţiune finalizată este ireversibilă. Şi putem regreta sau nu. Uneori putem chiar să nu realizăm că ar trebui să ne pară rău pentru ceva…

Aceleaşi motivaţii personale pot face un personaj (sau o persoană) să acţioneze şi să fie perceput ca fiind bun sau rău. Însă cine suntem noi să arătăm cu degetul şi să învinuim? Suntem noi cei mai buni?