Fir de iubire

„Inima cusută” este primul roman al lui Carole Martinez. E o poveste care te prinde în mrejele ei şi îţi absorbe toate cuvintele aruncându-te într-o stare de meditaţie contemplativă mută, asemenea Anitei, unul dintre personajele din carte. Este o poveste care poate fi citită ca un basm (are şi vrăjitoare, şi spirite, şi Cenuşărese, şi pe Hansel, şi pe Gretel, şi chiar şi pe Muma-pădurii şi pe Căpcăun), dar este, în acelaşi timp, şi o poveste adevărată ca viaţa însăşi, cu tot ce are ea mai frumos, dar şi cu ce are ea mai urât: egoism, invidie, intoleranţă.

Romanul cuprinde povestea vieţii Frasquitei Carasco, aşa cum este ea însăilată de Soledad, fiica cea mai mică a personajului principal, pentru a fi apoi risipită în deşert, dând astfel forţă eliberatoare cuvântului captiv pe paginile scrise.

Frasquita Carasco „[…] nu a ştiut niciodată să scrie altfel decât cu acul. Fiecare operă a mâinilor ei conţinea un cuvânt de iubire înscris în grosimea ţesăturii.” Acesta este darul ei: ştie cum şi poate să coasă orice. Şi ar dori să le împărtăşească tuturor oamenilor din jurul ei din frumuseţea pe care ea o vede şi poate să o captureze şi să o releveze cu acul. Dar oamenii sunt intoleranţi faţă de miracole. Sau poate invidioşi. Şi, pentru că cel mai adesea ucid ceea ce este extraordinar, miracolele le sunt ascunse sau le sunt împărtăşite doar puţin, atât cât sunt în stare să îndure fără să înnebunească.

Frasquita este Femeia care caută iubirea.

Este doar o adolescentă inocentă atunci când îi este dăruită ca soţie lui José. Iar ziua nunţii este deopotrivă şi cea mai strălucitoare zi din viaţa ei, şi cea mai întunecată. A fost ziua în care a purtat rochia de mireasă pe care şi-o cususe singură – „o magnifică operă albă” – pe care însă oamenii au ofilit-o în scurtul timp cât mireasa a parcurs drumul până la biserică. A fost ziua în care a înţeles că „măiestria ei nu putea să-i servească drept podoabă şi trandafirii prinşi pe corsetul ei se ofiliră unul după altul.” I-a fost supusă soţului ei, aşa cum se cădea şi aşa cum cerea tradiţia. Dar în inima lui nu avea loc şi dragostea pentru ea. Nu numai că n-a iubit-o, dar a şi zălogit-o şi a dat-o omului pe care ea îl cârpise atât de bine încât acestuia i s-a aprins inima şi nu şi-a mai găsit liniştea până când nu a avut-o pentru el. Astfel a devenit amanta lui Heredia, omul cu măslini, şi a cunoscut dulceaţa mângâierilor iubirii carnale. Dar momentul în care a descoperit pasiunea a fost, în acelaşi timp, şi momentul în care nu a putut să îşi coboare fruntea şi mai mult şi a decis să se îmbarce, împreună cu toţi copiii, pe corabia invocată de Pedro: „O corabie pe măsura ei, pe care să îmbarce durerea şi bucuria, o corabie ca să pună capăt ororii de a nu-şi mai aparţine, o corabie pentru a fi, în sfârşit!”. Dacă pe José nu l-a atins direct cu măiestria acului ei, reumanizând-o în schimb pe mama acestuia care şi-a regăsit în ultima parte a existenţei sentimentele şi emoţiile pe care şi le negase toată viaţa, dacă pe Măslină doar l-a cârpit – cuprinzând într-o singură cusătura şi umbra, şi sufletul, şi omul, şi dragostea –, pe Salvadore, cel care fusese complet ciopârţit şi destrămat, l-a croit din nou, i-a dăruit o nouă faţă, l-a făcut să renască aşa cum şi-l imagina ea, aşa cum şi-l dorea ea. Salvadore a fost capodopera ei şi rezultatul ar fi fost tocmai cel aşteptat dacă nu i-ar fi fost şi el răpit, jertfit fiind pentru un ideal mai presus de ea.

Frasquita este Femeia care găseşte iubirea prin copiii ei, care sunt şi ei la fel de deosebiţi ca şi mama lor, având fiecare câte un dar special.

Anita, prima fiică, s-a născut fără voce şi a primit darul cuvântului de-abia la începutul adolescenţei. Aceasta a făcut-o să fie o bună ascultătoare, un fin observator al lumii, al oamenilor şi al mersului lucrurilor. Orizontul contemplativ i-a fost lărgit şi mai mult atunci când a învăţat şi să citească. După ce i s-a oferit darul vorbirii a devenit păstrătoarea poveştilor şi, în acelaşi timp, cea care istoriseşte mai departe poveştile, pentru ca oamenii să ştie şi să nu uite.

Soledad, ultima fiică, copilul cu tată necunoscut (oare este condamnată la singurătate şi pentru că mama ei a ales să o nască fără a avea şi bărbatul în preajmă?), nu se înconjoară de oameni, ca Anita, ci este sortită singurătăţii încă înainte de a se naşte. Pe când Anita revarsă poveştile în jurul ei, Soledad este cea care întemniţează cuvintele în paginile scrise, pentru a le risipi în deşert întru uitare. Ea este cea care rupe tradiţia, cea care nu va mai preda moştenirea ancestrală a magiei feminine, cea căreia Frasquita nu i-a cusut rochie de mireasă.

Aşa cum Anita şi Soledad, prima şi ultima fiică, apar având calităţi opuse, dar în acelaşi timp complementare şi ceilaţi copii au daruri ce te fac să te gândeşti la contrariile care se întrepătrund şi formează întregul.

Angela este fata-pasăre care are ca totem o cioară, dar are în schimb darul cântecului, având o voce care face îngerii (şi preoţii) să cadă în păcat. Ea este principiul feminin care merge alături de principiul masculin, singurul ei frate, Pedro, Balaurul roşu, luptătorul sensibil care poate recrea lumea cu o bucată de cretă.

Clara este fata soarelui, este viaţa preocupată doar să trăiască plenar. Martirio este fata nopţii, cea care a trecut dincolo, vestitoare a morţii, cea care sărută ultima... dar noaptea este şi cea care se sacrifică pentru ca viaţa să supravieţuiască, să renască, să existe. Mi se pare interesant de remarcat inversiunea psihologică pe care o foloseşte autoarea pentru aceste două personaje: Clara, care poate fi asociată cu Conştiinţa, are atributele trăirii fără griji şi fără limite, pe când Martirio, Umbra ce se ascunde în Inconştient, este cea preocupată de detaliile pragmatice ale vieţii, de consecinţele acţiunilor.

M-am gândit foarte mult la titlul cărţii, la posibilele lui semnificaţii. Mi s-a sugerat ca titlul ar face trimitere la rochiile de iubire cusute de Frasquita pentru miresele fără număr de la ţărmul deşertului. Nu sunt de acord cu această explicaţie pentru simplul fapt că inimile mireselor fuseseră deja promise, dinainte, iar rochiile doar pecetluiau legământul. Eu simt că inima cusută este, mai curând, cea a cititorului pentru că, pe măsură ce parcurgi acest roman-poem, te simţi din ce în ce mai legat de personaje, de destinele lor, te regăseşti puţin în fiecare personaj şi ajungi chiar să te întrebi care este darul care ţi-a fost oferit ţie. Inima cititorului nu este înlănţuită cu fir de broderie doar de povestea personajelor însă, ci chiar de viaţă însăşi pentru că, în cele din urmă, toată această poveste este despre magia şi miracolul vieţii, iar alegerea între a vedea lumea plină de farmec sau sordidă, strălucind de culoare sau în tonuri de gri, liberă ca o rochie cu paiete sau constrângătoare ca ultimatumul unei rochii de bal roşii, aparţine în totalitate cititorului. Fiecare dintre noi suntem responsabili de cantitatea de magie pe care o aducem în viaţa noastră.

Romanul „Inima cusută” este o poveste de iubire despre dragoste şi despre viaţă, este o poveste simplă, dar nicidecum simplistă, ca viaţa însăşi.