Mama şi sensul vieţii

Irvin Yalom este psihiatru, psihoterapeut, scriitor şi profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Eu l-am descoperit în calitate de scriitor, atunci când am primit cadou o carte scrisă de el: „Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie”. Şi de atunci am devenit un admirator care urmăreşte cu mare atenţie care din scrierile lui au mai fost traduse în limba română.

Tocmai am terminat de citit „Mama şi sensul vieţii”, o altă carte semnată de el. Este o carte care cuprinde câteva povestiri terapeutice, unele inspirate din realitate, altele de-a dreptul fantastice. Ceea ce le leagă este psihoterapia existenţială şi sursa de inspiraţie, aceasta fiind reprezentată de experienţa de psihoterapeut a lui Yalom.

„Mama şi sensul vieţii” este prima povestire, o naraţiune de inspiraţie autobiografică şi, în acelaşi timp, un elogiu adus mamei în general, acelei mame pe care nici chiar un psihoterapeut cu experienţă nu o poate înţelege cu adevărat.

„Călătorii cu Paula”. Călătoriile sunt cele ale unei bolnave de cancer pe care maladia o transformă, făcând-o să devină învăţătorul care îi arată terapeutului cum să trăiască şi ce atitudine să adopte faţă de moarte. Boala pe care o are o transformă şi dă sens existenţei.

„Alinare sudistă”. Schimbarea rolurilor în terapie. Pentru că şi terapeutul are nevoie, chiar foarte mult uneori,  de grijă şi de căldură, de alinare.

„Şapte lecţii pentru avansaţi despre terapia durerii” sau cât de greu este să treci peste pierderea cuiva apropiat, şi pentru terapeut, şi pentru client.

„Dublă expunere”. Ce-ar fi dacă un client în terapie ar afla exact ce gândeşte terapeutul despre el, iar aceste gânduri ar fi de fapt judecăţi nu tocmai favorabile clientului. Ar avea acest fapt o influenţă pozitivă sau negativă asupra terapiei?

„Blestemul pisicii ungureşti” probabil că este singura creaţie fantastică a lui Irvin Yalom. Şi este cu siguanţă singura şedinţă de terapie cu o pisică de care am auzit eu până acum…

Pentru informaţii mai multe şi mai detaliate despre Irvin D. Yalom, în limba română, puteţi vizita următoarea adresă: http://irvinyalom.blogspot.com/.

Hai să emigrăm!

Criza e la apogeu, politicienii discută şi dispută aceleaşi subiecte neimportante pentru omul de rând (aşa, ca mine şi ca tine adică), veniturile scad tot mai mult, locurile de muncă sunt din ce în ce mai greu de găsit, salariile la angajare sunt din ce în ce mai mici, preţurile au o tendinţă de creştere accentuată, iarna ne-a luat iar pe nepregătite şi a adus cu ea un ocean de zloată… şi probabil că dacă aş vrea neapărat aş putea continua multă vreme cu înşirarea nemulţumirilor cărora trebuie să le fac faţă zi de zi; şi nu numai eu.

Astăzi l-am întrebat pe un prieten:

– Ce motive de nemulţumire ai ? De ce te plângi în România de azi ?

– Dă tot şi de toate, dom’le. Dă tot şi de toate.

Între noi fie vorba, după această replică amar-ironică mi-a oferit o listă mult mai lungă şi, din nefericire, şi adevărată.

Si atunci zic: Hai să dăm mână cu mână… şi să emigrăm ! Să ne unim şi să fugim de pe corabia asta care se scufundă, să-i lăsăm pe guvernanţi să-şi facă salariile cât vor de mari şi să şi le şi plătească tot ei (pentru că noi vom fi plecat deja aiurea).

O fi greu, o fi uşor, mă întreb? Chiar aşa. Oare suntem mai curajoşi noi, ăştia care încă am mai rămas şi care încă mai sperăm că lucrurile se vor schimba, care credem că dacă vom face noi câte ceva pentru cei din imediata noastră apropiere, atunci cândva acestea vor reverbera şi se vor întâmpla din ce în ce mai multe lucruri bune? Suntem noi mai curajoşi, oare, sau sunt mai curajoşi cei care au plecat deja şi au reuşit să se realizeze pe-aiurea, pe-acolo, cu cine ştie câte sacrificii?

Am cochetat şi eu cu ideea de a pleca. Dar iubesc mult prea mult limba română şi, din păcate (sau poate din fericire), mi-am ales o profesie care are legătură cu limba şi cu limbajul – pentru mine sufletul vorbeşte în limba română – ceea ce înseamnă că este neapărat necesar să rămân acolo unde pot înţelege cu precizie mesajele care mi se transmit. Sau, să nu fie asta decât o scuză pentru a-mi ascunde comoditatea şi laşitatea?

Cert e că, până una alta, eu cred că ţărişoara asta mai are o şansă, aşa că o să încerc să mai rezist o vreme. Şi sper că mai sunt şi alţii care gândesc ca mine.

Şi, foarte important, nu mă consider patriot !

Forum

Observaţi în partea de sus un buton pe care scrie

FORUM 

Apăsaţi pe el şi adresaţi o întrebare, scrieţi o opinie sau o sugestie. Şi poate vorbim despre lucruri mai multe şi mai personale - mai mult sau mai puţin.

Haideţi să testăm împreună. Ce va ieşi (dacă va ieşi ceva), vom vedea împreună.

Şi să avem un weekend cât mai plăcut!

Inspiraţie

                  mi-am aplecat fruntea

                  atât de jos

                  sub povara idealurilor

                  încât am simţit

                  freamătul fraged al ierbii

                  sub covorul reavăn

                  de frunze descompuse

despre Comunicare

Mergeam dimineaţă grăbit spre serviciu, când am văzut un tip care stătea lângă o maşină parcată pe trotuar (unde altundeva ar fi putut fi parcată în Bucureşti?). M-am uitat la el, s-a uitat la mine, a părut că se gândeşte un pic, după care mi s-a adresat:

– Hei, îi facem un vânt ?

Mesajul lui a ajuns la mine cu foarte mare greutate. Mi-au luat câteva secunde bune ca să înţeleg despre ce este vorba şi să realizez că îmi cerea, de fapt, să îl ajut să îşi împingă maşina. Cum deja trecusem de el înainte de a realiza ce voia şi cum chiar eram grăbit, i-am răspuns peste umăr:

– Îmi pare rău, dar nu pot. Mă grăbesc.

Deşi refuzul meu era întemeiat, mi-a părut rău că nu-l ajutasem şi am continuat să mă întreb pe parcursul dimineţii de ce nu o făcusem. Iar singurul răspuns la care m-am putut gândi a fost comunicarea defectuoasă dintre noi, care a decurs cam în felul următor. El mi-a adresat o cerere care pentru mine nu avea niciun sens. Eu am interpretat inconştient replica lui ca fiind agresivă, din cauză că nu am înţeles-o în primul moment. Iar reacţia pe care mi-a provocat-o a fost una de refuz imediat. În momentul în care am decodificat mesajul şi am înţeles că omul avea nevoie de ajutor deja rosteam refuzul sus-menţionat. Şi, în loc să fim doi oameni care interacţionează şi se simt bine după aceea, am rămas doi străini cu resentimente reciproce, pentru că sunt sigur că şi el a fost la fel de nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat eu pe cât de nemulţumit am fost eu de modul lui de abordare. Si mă tot gândesc că, dacă formula de adresare ar fi fost ceva mai ortodoxă, adică de genul “Nu te supăra, mă ajuţi şi pe mine să împing maşina?”, e mai mult decât posibil să mă fi oprit şi să îl fi ajutat.

Şi uite aşa a mai fost ratat un act de comunicare. Din fericire era vorba despre un necunoscut. Dar câte astfel de neînţelegeri nu ni se întâmplă, fiecăruia dintre noi, în viaţa de zi cu zi, în situaţii în care sunt implicate persoane la care ţinem şi ale căror sentimente şi reacţii chiar ne interesează?

Să fii cel mai bun!

"Legende din regatul bufniţelor" (Legends of the Guardians) este un nou film de desene animate care prezintă povestea lui Soren, un mic pui de bufniţă care, deşi nu a învăţat încă să zboare prea bine, trece printr-o sumedenie de aventuri şi ajunge la foarte mare distanţă de copacul de-acasă – peste mări şi ţări – şi este forţat şi să înveţe să zboare, şi să îşi lase în urmă fratele, şi să ia decizii înţelepte în momente foarte dificile. Soren ajunge să vadă cu proprii lui ochi că legendele pe care i le povestea tatăl său erau adevărate. Mai mult chiar, ajunge şi să facă parte din legendă, să devină el noul erou, preluând ştafeta de la Lyze of Kiel, cel care jurase “să îi facă puternici pe cei slabi, să repare ce este stricat şi să învingă răul”.

Este scenariul clasic, acelaşi dintotdeauna, în care binele învinge răul şi totul se termină cu bine. Este o poveste pentru copii frumoasă, dar care poate conţine şi întrebări pentru adulţi. Spun asta pentru că, deşi nu cred că aceasta a fost intenţia scenariştilor, mie mi-a atras atenţia foarte mult fratele personajului principal, celălalt pui de bufniţă, Kludd, care alege să meargă pe o altă cale.

Kludd este permanent în competiţie cu Soren. Şi nu este el favoritul. Fratele lui este mai bun în tot ceea ce face şi îmi imaginez că nivelul de frustrare al lui Kludd este din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului. Şi atunci mă întreb: poate fi el învinuit oare atunci când, fiind în sfârşit apreciat, alege să se alăture celor care îl aprobă în ceea ce face, îl încurajează să dea cei mai bun din el şi îl recompesează pentru ceea ce este. Poate fi el învinuit oare pentru faptul că nu a simţit aprecierile părinţilor lui (pentru că presupun că aceştia nu au făcut diferenţe între cei trei copii ai lor, ci au încercat să le ofere la fel de mult fiecărui dintre ei); sau pentru că nu zboară la fel de bine ca Soren? Mulţi am auzit de la părinţi, poate prea des, că “Trebuie să fii cel mai bun!”. Ei erau, în esenţă, foarte bine intenţionaţi. Uitau însă că nu putem fi toţi, în acelaşi timp, cei mai buni. Întotdeauna unii vor fi mai buni decât alţii.

Nu încerc să scuz personajul negativ. Vreau doar să vă amintesc că alegerea unui drum nu este niciodată uşoară şi, în esenţă, fiecare căutăm să fim apreciaţi de cei din jur pentru ceea ce suntem. Iar uneori cei care văd potenţialul din noi nu sunt tocmai cei care ne-am dori. Şi nu luăm întotdeauna deciziile pe care ne-am dori să le luăm pentru că suntem condiţionaţi de o multitudine de factori şi de variabile. Iar uneori deciziile nici măcar nu sunt bune. Dar o acţiune finalizată este ireversibilă. Şi putem regreta sau nu. Uneori putem chiar să nu realizăm că ar trebui să ne pară rău pentru ceva…

Aceleaşi motivaţii personale pot face un personaj (sau o persoană) să acţioneze şi să fie perceput ca fiind bun sau rău. Însă cine suntem noi să arătăm cu degetul şi să învinuim? Suntem noi cei mai buni?

Complicitate

O intersecţie din Bucureşti. Aştept să se facă verde ca să traversez. În cele din urmă maşinile se opresc. Traversez. Pe la mijlocul străzii văd o tânără doamnă care venea din sensul opus. Privirea îmi este captată de burtica ei mare şi realizez că este însărcinată. Ador aura pe care o au femeile care sunt pe cale să devină mămici, drept care pe buze mi-a înflorit instantaneu un zâmbet plin de simpatie pentru ea. A observat şi ea reacţia pe care mi-a provocat-o vederea ei şi şi-a coborât protector ochii către burtică,  zâmbindu-mi, în acelaşi timp, încântată. Apoi ne-am despărţit.

Foarte simplu, nu? Iar unii probabil că vor zice: Ei, şi? Ce-i cu asta? Ei bine, ceea ce vreau eu să spun este că această scenă a cuprins, în cele câteva secunde şi două zâmbete cât a durat, o conversaţie foarte elaborată. Ne-am spus acolo, pe trecerea de pietoni, în mijlocul intersecţiei, toate lucrurile pe care aveam nevoie să ni le spunem. Eu i-am spus că am observat că este însărcinată şi că arată minunat şi că mă bucur pentru ea şi că faptul că o văd mă umple de bucurie şi mă face să zâmbesc. Ea mi-a spus, la rândul ei, că a observat ce reacţie am avut la vederea ei şi că este foarte fericită că va fi mămică, chiar radiază, după cum bine se vede, şi că este, de asemenea, încântată de faptul că şi eu mă bucur pentru ea, drept care nu poate decât să îmi mulţumească şi să îmi ofere, şi ea, un zâmbet. Este simplu în continuare, nu-i aşa? Dar atât de complet! Nu cred ca am mai fi avut ce altceva să ne spunem atunci, acolo. Am împărtăşit toate informaţiile şi toate sentimentele semnificative.

Ce bine ar fi dacă toate conversaţiile pe care le avem ar fi la fel de simple şi de clare!