Cinematerapia - Ecranele multipl(icat)e ale realităţii

Reflectarea realului cotidian în (i)realitatea din film(e)

Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia umană.

Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane, reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.

Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre: ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice. Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi distincte.

Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi  subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse (auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri, cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti, actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.

În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu  nu le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai multe.

Ei, ce zici, ne uităm la un film… psihologic?

În căutarea bucuriei de a munci

Poţi fi fericit la locul de muncă?

Pentru mine, munca a fost aproape dintotdeauna asociată cu jocul. Iar acest lucru se datorează unei clasificări a activităţii umane făcute de domnul profesor Mielu Zlate într-un manual de psihologie vechi… cred că nu greşesc dacă afirm că era primul manual de psihologie de după ’89. Revăzând acum aceste informaţii, am constatat că respectiva clasificare în activităţi de „joc, învăţare didactică, muncă productivă şi creaţie” era, de fapt, clasificarea activităţii umane în funcţie de criteriul evoluţiei ontogenetice, acest lucru amintindu-mi de rigurozitatea ştiinţifică a domnului profesor, pe care eu îl consider unul dintre părinţii mei spirituali şi de la care am învăţat ce înseamnă gândirea ştiinţifică şi aprecierea în mod critic a informaţiilor cu care vii în contact.

Joc, învăţare, muncă şi creaţie. Apar succesiv şi se întemeiază una pe cealaltă, dar nu se exclud reciproc, iar cele anterioare nu dispar atunci când apar cele noi; şi pot fi îmbinate; şi tocmai această îmbinare a lor face ca, pentru mine, să se şteargă semnul de întrebare din coada titlului acestei cărţi. Pentru că, atunci când munca este combinată cu jocul, cu învăţarea şi cu creaţia, nu poate să ducă la altceva decât la bucurie. Să poţi să-ţi faci munca în joacă nu are cum să fie altfel decât plăcut. Să înveţi lucruri noi în timp ce munceşti este un lucru îmbucurător pentru o persoană care doreşte să se dezvolte permanent. Iar atunci când munca ta înseamnă şi creaţie, ceea ce implică automat şi jocul şi învăţarea, înseamnă că trăieşti plenar, şi acest lucru nu are cum să nu te bucure.

Dar aceasta este, evident, o perspectivă de abordare idealistă şi idealizatoare. În cartea lor Bucuria de a munci? Tu, locul de muncă şi fericirea, Peter Warr şi Guy Clapperton nu abordează, însă, munca din această perspectivă (nici din cea a apariţiei sale ontogenetice, nici din cea ideală), ci dintr-o alta, care vine mai curând din direcţia psihologiei organizaţionale şi motivaţionale. Ei vorbesc despre caracteristicile locului de muncă şi despre trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, despre modurile diferite în care gândesc oamenii şi despre stilul individual în care se raportează fiecare la multiple laturi ale existenţei şi ale realităţii. Vorbesc, evident, şi despre fericire; aşa am aflat şi eu că există studii care demonstrează că o  mare parte din capacitatea de a fi fericit, şi chiar din potenţialul de a fi fericit, este programată genetic, lucru la care, nu-i aşa, nu te-ai fi aşteptat. Cu toate acestea, există suficient de multe variabile asupra cărora se poate interveni, mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu, astfel încât, în cele din urmă, oricine are o şansă la fericire. Mesajul este, aşadar, unul optimist.

Aceasta este prima carte pe care am tradus-o pentru editura Trei, la începutul anului trecut, şi mărturisesc că a fost o provocare – pe care sper că am trecut-o cu brio –, dar a fost şi o plăcere, pentru că m-a făcut să-mi amintesc de o dragoste mai veche a mea, respectiv psihologica organizaţională, de care m-am mai îndepărtat puţin în ultimii ani şi către care pare să mă apropie din nou nişte proiecte actuale.

Consider că această carte este o lectură foarte interesantă şi că are un mare potenţial să te facă să (re)descoperi bucuria de a munci.

Îndrăzneşte, aşadar, şi fii fericit!… şi la locul de muncă…

Gabriela, protectoarea copiilor

Psihologul care are grijă de cei ce nu pot (încă) să aibă grijă de ei înşişi

Weekendul acesta am început o nouă formare, pe care mi-o doream demult şi pe care nu am reuşit s-o fac până acum, din varii motive, unul dintre cele mai importante fiind oferta deficitară de astfel de formări în peisajul psihologiei româneşti. Se pare că informaţiile psihologice despre sex sunt ubicue, însă, în prezent, pentru că, imediat după ce am terminat de tradus o carte despre mituri sexuale care va apărea în curând la Editura Trei, am primit de la Institutul Sper şi această ofertă de formare în psihosexologie, care se pare că a venit în momentul cel mai oportun.

Formarea constă dintr-o serie de ateliere care se vor desfăşura pe parcursul unui an. Şi această serie de ateliere a fost iniţiată de psih. drd. Gabriela Marc cu două ateliere extrem de interesante şi de provocatoare: „Dezvoltarea psihosexuală a copilului şi adolescentului” şi ”Abuzul sexual la copii. Evaluare clinică şi intervenţie psihoterapeutică”.

Dar nu vreau să vorbesc nici despre psihosexologie per se, nici despre formare, ci despre copii şi despre abuzul asupra acestora, nu doar cel sexual, ci şi cel emoţional şi cel fizic. Aceasta este o temă care mă interesează demult, pentru că m-am întâlnit cu ea în cabinet şi am considerat dintotdeauna că este o problemă delicată, dificil de gestionat, şi chiar şi mai dificil de restructurat pentru persoana care a fost supusă abandonului, fie că aceasta este încă un copil, fie că a ajuns adult. Iar aici ar fi momentul în care recunosc că aş putea să spun că, până la întâlnirea cu Gabriela, nu am ştiut nimic despre abuzul asupra copiilor. A nu se înţelege greşit. Atunci când m-am confruntat cu un astfel de caz în cabinet, am căutat materiale, am citit, am studiat, m-am informat, pentru a-mi actualiza şi pentru a-mi completa cunoştinţele şi pentru a putea aplica cea mai bună strategie în cadrul şedinţelor de terapie. (Pentru cei care nu ştiu, pregătirea psihoterapeutului nu se termină nici după facultate, nici după o formare, două sau mai multe, ci este o pregătire continuă şi permanentă, mai ales că acesta, terapeutul, învaţă foarte multe inclusiv de la persoanele care-i vin în cabinet, pentru consultaţii.) Spun, însă, că nu ştiam nimic până în acel moment deoarece perspectivei mele îi lipsea o latură foarte importantă, poate cea mai importantă în acest caz, cea emoţional-afectivă, şi tocmai aceasta este cea asupra căreia a intervenit Gabriela.

Partea care ţine de emoţii nu poate fi transmisă de informaţiile psihologice obiective şi demonstrate statistic din cărţi şi tratate ştiinţifice, dar prezentările informative din cadrul atelierelor au fost completate de mai multe filmuleţe scurte, toate având ca temă centrală psihoeducaţia şi copiii sau, mai exact, ce şi cum să le spunem copiilor despre sex şi sexualitate, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea lor. Iar aceste scurt metraje, în general de animaţie, nu transmiteau, bineînţeles, numai informaţii, ci şi emoţii şi trăiri afective.

Filmul care m-a impresionat cel mai mult pe mine a fost, însă, Angry Man (Sinna Mann). Şi m-a impresionat pentru că este un film cu o încărcătură emoţională foarte mare, foarte bine realizat, atât din punct de vedere cinematografic, cât şi psihologic (nu degeaba a primit diverse premii), şi care transmite, mai ales, trăirile şi experienţele prin care trece copilul abuzat emoţional, precum şi mesajul că, în tratarea unui astfel de caz trebuie avut în vedere nu doar copilul, ci şi abuzatorul şi întregul sistem familial.

Toate aceste informaţii pe care le-am primit weekendul acesta m-au făcut, de asemenea, să realizez ce fel de om este Gabriela Marc şi m-au făcut să-mi doresc să-i acord, pe lângă toate titlurile şi funcţiile pe care le are, încă unul/a: cel de protectoare a copiilor. (Ei încă nu i-am spus, deci nu ştiu, încă, dacă acceptă şi formal această responsabilitate.) Şi nu mă refer la informaţiile teoretice sau practice pe care ni le-a oferit, ci mai ales la cele spuse sau intuite referitoare la ce face ea în calitate de psiholog coordonator al Serviciului de Prevenire Abandon Copil şi Familie de la Direcţia Generală de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului sector 5, Bucureşti. Pentru că obiectivul principal al tuturor lucrurilor pe care le face ea în cadrul Direcţiei respective este, zic eu, să-i protejeze pe copii de Omul Mânios care se manifestă uneori în comportamentul adulţilor şi care-i sperie şi-i traumatizează pe cei mici, punându-şi amprenta în mod implacabil asupra personalităţii lor. Iar pentru acest lucru, ea nu trebuie să se lupte numai cu Oamenii Mânioşi, ci şi cu un sistem care nu-i permite să intervină atât cât ar fi necesar; şi, cu toate acestea, ea face atât de mult cât poate din poziţia în care este, chiar cu riscul de a primi plângeri la poliţie (şi la alte instituţii) pentru că nu scrisese în fişa de evaluare a copilului ceea ce-i spusese adultul să scrie, adult care, cel mai adesea, nu este rău intenţionat, ci neinformat sau deţine informaţii eronate.

Aşadar, pe lângă faptul că am aflat o mulţime de informaţii noi şi mi-am restructurat altele vechi, weekendul acesta am cunoscut încă o persoană deosebită, care, în ciuda obstacolelor, nu a obosit încă să-i ajute pe cei care se intersectează cu existenţa ei şi o face în continuare cu drag. Se pare, deci, că am, şi eu, privilegiul să întâlnesc mereu oameni deosebiţi, iar acesta este un lucru care sper să continue să mi se întâmple.

În loc de încheiere, vă dau o informaţie confidenţială: Gabriela a scris o carte despre abuz, care va fi publicată luna viitoare la Editura SPER. De-abia aştept s-o citesc şi, să fiţi siguri, imediat ce apare o să vă spun şi vouă oficial. Deocamdată, însă, nu mai spuneţi nimănui până la lansarea de la târgul de carte de luna viitoare… J

Muzică pentru chakre, alin(t)are pentru suflet

Meditaţie cu bolurile tibetane

Săptămâna trecută am primit invitaţia de a participa la o meditaţie cu boluri tibetane. Nu mai auzisem până atunci de acest lucru şi, deşi eram uşor sceptic, eram şi curios să văd cum e, pentru că mă atrag chestiunile spirituale, mai ales atunci când nu promit lucruri ireale, irealizabile şi transcendenţă la minut.

Deşi eram foarte ocupat, întâmplarea şi factorii externi (karma probabil) m-au împins puţin de la spate şi am reuşit să-mi fac timp (aceasta fiind, în mod cert, dharma) şi să ajung la un eveniment deosebit şi la întâlnirea cu un om extraordinar.

Am fost plăcut impresionat încă de la sosire, de locul unde s-a desfăşurat evenimentul – Hermitage Urban Spiritual Hub. Este un loc retras, la o relativă depărtare de traficul cotidian din Bucureşti, dar unde se poate ajunge destul de uşor, un spaţiu primitor şi generos, ale cărui dimensiuni îţi permit să respiri liber şi care pare pregătit să-ţi permită să respiri şi spiritualitate, mai ales că Akiko Igarashi stătea surâzătoare şi senină în mijlocul sălii, cu toate cele 7 boluri în jurul ei, întâmpinându-i pe toţi cei care soseau cu un zâmbet cald şi primitor.

După sosirea participanţilor, Akiko a început cu prezentarea bazelor şi a semnificaţiilor ştiinţifice şi spirituale ale bolurilor şi ale procesului de meditaţie. Consider că nu greşesc dacă afirm că holism şi echilibru constituie conceptele cheie pentru tot acest concept. Bolurile sunt făcute fiecare din 7 metale (aur, argint, mercur, cupru, fier, staniu şi plumb), iar vibraţia fiecărui bol corespunde unei note muzicale şi uneia dintre cele 7 chakre. Fiecare bol are, pe lângă sunetul de bază, o serie de vibraţii armonice care ajung la nivelul întregului corp, realizând un masaj sonor al tuturor celulelor. De asemenea, influenţează undele cerebrale alpha şi theta, care sunt responsabile pentru stări de meditaţie profundă. Nu voi intra în alte detalii tehnico-ştiinţifice, dar vreau neapărat să vă împărtăşesc şi explicaţia spirituală a funcţionării bolurilor, aşa cum ne-a fost prezentată. Atunci când realizează bolurile, călugării tibetani intonează mantre pozitive care se impregnează în boluri, iar atunci când bolurile sunt folosite, utilizatorii beneficiază, de fapt, de efectele acestor mantre care generează, în cele din urmă, echilibru – cuvânt pe care Akiko l-a şi învăţat în limba română.

S-a început cu o prezentare teoretică, scurtă, iar apoi s-a trecut la partea practică. O serie foarte scurtă de mişcări corporale pentru a conştientiza corpul şi a intra în contact cu el, iar după aceea a început meditaţia propriu-zisă.

Aceasta a fost, în mod cert, o experienţă unică şi diferită pentru fiecare participant şi nu sunt în măsură decât să vă relatez experienţa pe care am avut-o eu. Pentru mine, timpul a fost oarecum suspendat şi n-aş putea să spun dacă meditaţia a fost scurtă sau lungă, pentru că mi s-a părut că a durat foarte puţin şi s-a terminat foarte repede, dar, în acelaşi timp, am avut o sumedenie de senzaţii şi de trăiri atât cât a durat. Spun de senzaţii pentru că, la un moment dat, aveam impresia că am o stare de hipervigilenţă în care, deşi aveam ochii închişi, eram conştient de întreaga sală de meditaţie, iar toţi participanţii erau, cumva, un organism comun care lua parte la o experienţă care era, în acelaşi timp, şi comună, şi individuală. Eram conştient de respiraţia fiecăruia, de nemişcarea tuturor, de spaţiul de seninătate, calm şi pace care mă înconjura, şi eram conştient într-un mod în care acceptam şi preluam cu seninătate tot ceea ce se întâmpla în jur: la un moment dat, am simţit o atingere uşoară pe frunte, şi, în loc s-o resping în vreun fel sau să-mi doresc s-o alung, i-am „mulţumit” că mi-a adus aminte de Ajna, cel de-al treilea ochi, şi am continuat să meditez, concentrându-mă asupra chakrei frunţii. Un lucru care mi se pare cu adevărat remarcabil este că, deşi nu mi-am propus, am sesizat, în timp ce meditam, că foloseam respiraţia specifică pentru meditaţie, foarte profundă şi chiar şi cu apnee între inspiraţie şi expiraţie, iar acest lucru bănuiesc că e unul dintre efectele induse de vibraţiile complexe ale bolurilor.

După ieşirea din meditaţie, Akiko ne-a făcut câteva recomandări şi a răspuns la o serie de întrebări puse de participanţi. Eu nu am simţit nevoia să întreb nimic, însă, iar starea pe care o aveam era una de seninătate şi de calm, în care toate nevoile mi se suspendaseră şi nu mai aveam nevoie de absolut nimic.

Deşi nu am întrebat nimic după meditaţie, am avut privilegiul să o ascult mai târziu pe Akiko Igarashi şi să o aud povestind mai în detaliu ce, cum şi pentru ce face ceea ce face şi să realizez astfel că este un om extraordinar, care doreşte să împărtăşească şi să transmită mai departe lucrurile pe care le-a învăţat şi le-a descoperit. Şi-a deschis un centru în Thailanda, pe insula Koh Yao Noi, Shima Healing Centre, iar ceea ce intenţionează să facă acolo nu sunt doar şedinţe de meditaţie şi de vindecare – bolurile au şi o mare capacitate vindecătoare – ci, în special, să formeze oameni care să transmită mai departe aceste învăţături, astfel încât să beneficieze de ele cât mai mulţi oameni. Este deschisă inclusiv să facă aceste lucruri gratuit, beneficiarii urmând să „plătească” făcând, de exemplu, unele servicii pentru anumite comunităţi defavorizate. A povestit toată seara despre experienţele ei, iar eu unul eram aproape hipnotizat de prezenţa ei şi mai ales de energia pe care-o avea, care era cea a unei adolescente fascinate de ceea ce a descoperit şi care vrea să împărtăşească cât mai mult, la cât mai multe persoane. A preluat, cumva, şi ea, şi transmite mai departe mantrele călugărilor budişti impregnate în boluri, care reverberează mult după ce au fost incantate şi care au un ecou benefic prelungit (permanent, poate), cu o singură condiţie: să fie folosite. Pentru că, şi bolurile, şi cunoştinţele, dacă sunt lăsate să se umple de praf pe un raft, nu vor produce nici un efect, vor deveni obiecte de decor inutile, pe care nu le vede nimeni, de care nu beneficiază nimeni.

În concluzie, a fost un eveniment deosebit şi o seară extraordinară, pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc cât mai des şi care m-au transformat dintr-un sceptic într-un credincios. Şi, nu, nu cred că bolurile tibetane vor vindeca lumea şi o vor face mai bună, dar sunt sigur că intenţiile şi acţiunile umane impregnate cu grijă şi iubire faţă de ceilalţi, dăruirea de sine care-i învaţă şi pe alţii să facă acelaşi lucru, împărtăşirea şi retransmiterea posesiunilor noastre – materiale, intelectuale sau de orice alt fel – pot să facă acest lucru.

Prin urmare, vă urez tuturor, înţelepciune şi seninătate, pentru a putea da mai departe ceea ce stă în puterea voastră, a fiecăruia!

AVATARURI ale IUBIRII în CUPLU

Grup de dezvoltare personală prin terapie de cuplu 

Atunci când te referi la cuplu, te gândești și la iubire. Te gândești, însă, și la toate formele pe care le poate lua iubirea în cuplu, la câte tipuri de cupluri există, la formele pe care le ia comunicarea în cuplu, la modul în care este gestionat conflictul în cuplu, la felul în care sunt împărțite și asumate rolurile și responsabilitățile sau la așteptările pe care le au membrii cuplului unul de la celălalt?

Fie că vrei să afli răspunsul la vreuna dintre întrebările de mai sus, fie că te confrunți în prezent cu o anumită dificultate în propria ta relație, te invit să participi la un Grup de dezvoltare personală pe o perioadă determinată (8 săptămâni) ca să afli mai multe despre relația ta de cuplu și despre moduri în care poți să o îmbunătățești.

Înscrierea se face prin programarea unei şedinţe individuale preliminare – la numărul de telefon 0723 360 019 –, în cadrul căreia vom explora aşteptările şi nevoile pe care le ai de la acest Grup de dezvoltare personală și vom stabili cum poți profita cât mai mult de pe urma lui. 

ATENȚIE. 
Număr de locuri limitat! Înscriere se face până pe data de 24.06.2015. 

Cum: 8 întâlniri de câte 3 ore, pe parcursul a opt săptămâni succesive.

Când: În fiecare luni, în perioada 29.06-17.08.2015, între orele 18:00-21:00.

Unde: Prăvălia Părinților – București, Str. Theodor Speranția nr. 108. bl. S22, Sc. 2, Parter, ap. 2, interfon 2 (zona Piața Muncii, punct de reper Loka Lounge)

Cât: 400 RON (Achitarea tarifului se poate face atât integral, cât şi fracţionat, urmând a se discuta cu fiecare participant în şedinţa preliminară).

Cine: Radu FILIP – consilier psihologic şi psihoterapeut specializat în consiliere şi psihoterapie experienţială unificatoare centrată pe adult-copil-cuplu-familie, cu competenţe în psihoterapia experienţială a unificării, psihoterapia cuplului şi a familiei, dezvoltare personală individuală şi de grup.

Lansarea [Jeff WALKER]

Formula de lansare pentru orice produs

M-am bucurat foarte mult când am aflat că s-a publicat o nouă carte pe care am tradus-o: Lansarea, de Jeff Walker, la Editura Act şi Politon. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât este o carte deosebită care, dacă este citită cu atenţie şi de cine trebuie, poate fi foarte utilă şi poate să producă, cu adevărat, schimbări pentru şi în viaţa celui care o va fi citit.

Atunci când am primit manuscrisul pentru traducere, neştiind despre ce este vorba, titlul mi s-a părut intrigant şi confuz. Dar, pe măsură ce am început să intru în subiect, am constatat că era, pe undeva, exact cartea de care aveam nevoie în acest moment. (Nimic nu este, niciodată, întâmplător.)

Aşa cum spune autorul, aceasta nu este o carte despre cum să te îmbogăţeşti rapid. Dar, dacă o citeşti cu atenţie şi aplici ceea ce vei descoperi în ea, cu siguranţă vei avea o strategie viabilă să te îmbogăţeşti. Şi ceea ce este interesant este că lucrul cel mai important pentru a reuşi să faci asta este să te cunoşti pe tine însuţi, să ştii ce poţi să faci cel mai bine astfel încât să-i ajuţi pe alţii ca să te ajuţi şi pe tine însuţi. Pentru că despre acest lucru este vorba în această carte: despre cum să-ţi construieşti o afacere care îţi place şi despre cum să ai numai clienţi mulţumiţi şi fericiţi.

Lansarea îţi oferă o strategie de construire pas cu pas, de la zero, a unei afaceri, pornind de la etapele de sondare a pieţei, pregătire a produsului, prezentare a produsului folosind o serie de declanşatori mentali şi ajungând până la lansări care au realizat milioane de dolari într-o singură zi. Şi lucrul extraordinar este că, atunci când vei citi cartea, vei realiza că ai putea chiar şi tu să faci lucruri cum sunt cele descrise în carte, dacă-ţi pui mintea la contribuţie şi osul la treabă. Pentru că vei vedea exemple de oameni care au pornit chiar de la zero şi au ajuns foarte departe.

După ce vei citi această carte, vei înţelege că şi tu poţi să realizezi lucruri extraordinare.

Te invit, aşadar, să-ţi accesezi extraordinaritatea!

Aici găseşti link-ul de la care poţi achiziţiona cartea
Lansarea de Jeff Walker

De la „experienţa de râpă” la „psihoterapia alpinistului”, sub semnul triunghiului. Impresii de la Conferinţă

Aşa cum deja v-am spus, weekend-ul trecut, 28-29.03.2015, a avut loc cea de-a VI-a ediţie a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare. Tematica ediţiei de anul acesta au fost Terapiile creativ-expresive şi dezvoltarea personală unificatoare.

Au fost două zile pline şi bogate, cu multe activităţi şi cu o mare cantitate de informaţii, la care au participat un auditoriu numeros, format din studenţi şi psihologi, consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, masteranzi şi doctori în psihologie.

În deschidere au luat cuvântul mai multe personalităţi din domeniul psihologiei care şi-au exprimat opiniile cu privire la prezentul psihologiei la noi în ţară, precum şi speranţele pentru viitorul acesteia. Iar Psihoterapia experienţială a unificării este una dintre aceste speranţe pentru viitor, pentru că, aşa cum sublinia doamna profesoară Iolanda MITROFAN, valoarea acesteia este atestată de faptul că a fost deja utilizată în foarte multe proiecte şi continuă să fie implementată în domenii foarte diverse, de la lucrul cu copii autişti la cel cu pacienţi oncologici, de la programele de dezvoltare personală pentru studenţi la aplicaţii pentru şoferi. Au fost acordate de asemenea premii şi diplome onorifice.

Tot în cadrul festivităţii de deschidere au fost lansate şi câteva noi cărţi ale editurii SPER: Destinul familial – Psihogenealogia în 101 întrebări şi răspunsuri, Alin Sebastian GODEANU, Artterapia – aplicaţii în tulburările de spectru autist, Naiana VATAVU, Glonţul fratricid – cronica unei lumi confuze, Iolanda MITROFAN (atât în format carte cât şi audiobook) şi, nu în ultimul rând, s-a lansat şi în format audio cartea Către tine… exerciţii de meditaţie creativă, dezvoltare personală şi well-being scrisă de Sorina Daniela DUMITRACHE.

Conferinţa a avut câte o sesiune de prezentare de lucrări în fiecare zi. Au fost prezentate lucrări care au avut ca temă de la improvizaţia literară şi dans-terapie şi până la managementul durerii cronice, de la imagogenogramă şi fractali şi până la forme alternative de aplicare a terapiei pentru reabilitarea copiilor cu dizabilităţi – terapia cu calul. Nu mi-am propus şi nici nu aş putea să le prezint pe toate (acestea se regăsesc, de altfel, în volumul conferinţei), dar nu pot să nu remarc savuroasa prezentarea de tip pamflet a domnului profesor Ion MÂNZAT, Efectele desinergizării: conştiinţa de neon şi cliff experience. În acest context a apărut „experienţa de râpă” menţionată în titlul articolului, ea fiind în opoziţie cu „experienţa de vârf” a lui A. MASLOW, şi fiind o prezenţă frecventă în actuala societate a tembelizării, a internetizării şi a divertismentului imbecilizant. Prezentarea a reprezentat un semn de alarmă în faţa pustiului social de astăzi, a pierderii sinelui şi sensului existenţei, o lipsă completă a perspectivei.

„Psihoterapia alpinistului” a fost în contrast cu „experienţa de râpă”. A apărut în prelegerea doamnei Amara Renate ECKERT (conferinţa a avut participare internaţională), Psihoterapia corporală în lucrul cu copiii. Pe lângă alte lucruri foarte interesante cu privire la psihoterapia cu copiii, în prelegere este amintită şi întărită ideea de terapie prin joc, subliniindu-le faptul că terapeutul nu trebuie doar să privească copilul care se joacă în mod creativ şi simbolic în cabinet, ci trebuie să se joace cu acesta, să intre în rolul care îi este alocat de către copil, să-l urmeze pe acesta pe culmile munţilor şi în prăpăstiile emoţiilor. Iar alpinistul din titlu este copilul din studiul de caz care-l urcă pe terapeut pe muntele de saltele şi-i cere să se arunce în gol de-acolo, pentru ca el, copilul, să poată să se confrunte cu propria-i frică de abandon datorată relaţiei pe care-a avut-o cu părinţii dependenţi de substanţe sau, mai curând, a lipsei acesteia, …

Tot în prelegerea menţionată mai sus a apărut şi primul triunghi. Era cel care se referea la relaţia dintre joc, mişcare şi dialog în terapia copilului. Un alt triunghi a fost cel prezentat de Claudia TĂNASE în cadrul atelierului Interferenţa de scenarii şi procesul de supervizare/intervizare, cu privire la legătura care se creează între terapeut, client în cadrul procesului terapeutic, sub semnul transferului şi al contratransferului. Acest atelier, pe lângă faptul că a fost un atelier al triunghiurilor (pe care nu le enumăr aici pentru că şi-ar pierde semnificaţia dacă ar fi scoase din context fără a fi explicate în detaliu), a fost special şi pentru că a abordat psihoterapia concentrându-se asupra procesului terapeutic din perspectiva psihologului, a trăirilor şi a scenariului acestuia. Un triunghi inedit a fost cel a creatorului, al interpretului şi al ascultătorului, care a apărut în prezentarea lui Paul MUSTAŢĂ, Interpret/actor/psiholog. Sau despre ce poate învăţa un psiholog experienţialist de la un muzician interpret, sau despre cum îl influenţează pe ascultător sufletul pe care îl pune interpretul într-un fragment al creatorului (muzical, literar sau de orice altă natură). Probabil că nu mai este nevoie să menţionez că toate aceste triunghiuri au fost, evident, sub semnul triunghiului lui Freud, prezent, implicit, în orice manifestare psihologică.

Pe lângă toate prezentările de lucrări, prelegerile şi atelierele foarte diverse, de la cele artterapeutice la cele având ca temă consilierea psihologică pe parcursul sarcinii sau psiho-oncologia, în cadrul conferinţei au fost şi o serie de expoziţii. Nu voi vorbi despre acestea însă, ci despre punctul de informare al Asociaţiei SPRING, Aleg să mă implic. STOP Bullying! Am avut o discuţie foarte interesantă cu reprezentanta Asociaţiei, Anna-Maria BITERE, care mi-a oferit foarte multe informaţii despre subiect şi mi-a răspuns cu multă atenţie la toate întrebările. Dacă vreţi să aflaţi mai multe informaţii, puteţi să vizitaţi pagina de Facebook dedicată proiectului:

https://www.facebook.com/pages/Aleg-s%C4%83-m%C4%83-implic-STOP-Bullying/1518978461681529

Acestea sunt, foarte pe scurt, impresiile de la Conferinţa de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare de anul acesta. Ca întotdeauna, reîntâlnirea cu o concentraţie atât de mare de idei şi de profesionişti din domeniul psihologiei a fost, o mare bucurie.

Iar acum aştept, bineînţeles, cu nerăbdare şi cu interes, ediţia de anul acesta a Zilelor Experienţiale.