Cinematerapia - Ecranele multipl(icat)e ale realităţii

Reflectarea realului cotidian în (i)realitatea din film(e)

Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia umană.

Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane, reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.

Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre: ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice. Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi distincte.

Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi  subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse (auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri, cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti, actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.

În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu  nu le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai multe.

Ei, ce zici, ne uităm la un film… psihologic?