Muzică pentru chakre, alin(t)are pentru suflet

Meditaţie cu bolurile tibetane

Săptămâna trecută am primit invitaţia de a participa la o meditaţie cu boluri tibetane. Nu mai auzisem până atunci de acest lucru şi, deşi eram uşor sceptic, eram şi curios să văd cum e, pentru că mă atrag chestiunile spirituale, mai ales atunci când nu promit lucruri ireale, irealizabile şi transcendenţă la minut.

Deşi eram foarte ocupat, întâmplarea şi factorii externi (karma probabil) m-au împins puţin de la spate şi am reuşit să-mi fac timp (aceasta fiind, în mod cert, dharma) şi să ajung la un eveniment deosebit şi la întâlnirea cu un om extraordinar.

Am fost plăcut impresionat încă de la sosire, de locul unde s-a desfăşurat evenimentul – Hermitage Urban Spiritual Hub. Este un loc retras, la o relativă depărtare de traficul cotidian din Bucureşti, dar unde se poate ajunge destul de uşor, un spaţiu primitor şi generos, ale cărui dimensiuni îţi permit să respiri liber şi care pare pregătit să-ţi permită să respiri şi spiritualitate, mai ales că Akiko Igarashi stătea surâzătoare şi senină în mijlocul sălii, cu toate cele 7 boluri în jurul ei, întâmpinându-i pe toţi cei care soseau cu un zâmbet cald şi primitor.

După sosirea participanţilor, Akiko a început cu prezentarea bazelor şi a semnificaţiilor ştiinţifice şi spirituale ale bolurilor şi ale procesului de meditaţie. Consider că nu greşesc dacă afirm că holism şi echilibru constituie conceptele cheie pentru tot acest concept. Bolurile sunt făcute fiecare din 7 metale (aur, argint, mercur, cupru, fier, staniu şi plumb), iar vibraţia fiecărui bol corespunde unei note muzicale şi uneia dintre cele 7 chakre. Fiecare bol are, pe lângă sunetul de bază, o serie de vibraţii armonice care ajung la nivelul întregului corp, realizând un masaj sonor al tuturor celulelor. De asemenea, influenţează undele cerebrale alpha şi theta, care sunt responsabile pentru stări de meditaţie profundă. Nu voi intra în alte detalii tehnico-ştiinţifice, dar vreau neapărat să vă împărtăşesc şi explicaţia spirituală a funcţionării bolurilor, aşa cum ne-a fost prezentată. Atunci când realizează bolurile, călugării tibetani intonează mantre pozitive care se impregnează în boluri, iar atunci când bolurile sunt folosite, utilizatorii beneficiază, de fapt, de efectele acestor mantre care generează, în cele din urmă, echilibru – cuvânt pe care Akiko l-a şi învăţat în limba română.

S-a început cu o prezentare teoretică, scurtă, iar apoi s-a trecut la partea practică. O serie foarte scurtă de mişcări corporale pentru a conştientiza corpul şi a intra în contact cu el, iar după aceea a început meditaţia propriu-zisă.

Aceasta a fost, în mod cert, o experienţă unică şi diferită pentru fiecare participant şi nu sunt în măsură decât să vă relatez experienţa pe care am avut-o eu. Pentru mine, timpul a fost oarecum suspendat şi n-aş putea să spun dacă meditaţia a fost scurtă sau lungă, pentru că mi s-a părut că a durat foarte puţin şi s-a terminat foarte repede, dar, în acelaşi timp, am avut o sumedenie de senzaţii şi de trăiri atât cât a durat. Spun de senzaţii pentru că, la un moment dat, aveam impresia că am o stare de hipervigilenţă în care, deşi aveam ochii închişi, eram conştient de întreaga sală de meditaţie, iar toţi participanţii erau, cumva, un organism comun care lua parte la o experienţă care era, în acelaşi timp, şi comună, şi individuală. Eram conştient de respiraţia fiecăruia, de nemişcarea tuturor, de spaţiul de seninătate, calm şi pace care mă înconjura, şi eram conştient într-un mod în care acceptam şi preluam cu seninătate tot ceea ce se întâmpla în jur: la un moment dat, am simţit o atingere uşoară pe frunte, şi, în loc s-o resping în vreun fel sau să-mi doresc s-o alung, i-am „mulţumit” că mi-a adus aminte de Ajna, cel de-al treilea ochi, şi am continuat să meditez, concentrându-mă asupra chakrei frunţii. Un lucru care mi se pare cu adevărat remarcabil este că, deşi nu mi-am propus, am sesizat, în timp ce meditam, că foloseam respiraţia specifică pentru meditaţie, foarte profundă şi chiar şi cu apnee între inspiraţie şi expiraţie, iar acest lucru bănuiesc că e unul dintre efectele induse de vibraţiile complexe ale bolurilor.

După ieşirea din meditaţie, Akiko ne-a făcut câteva recomandări şi a răspuns la o serie de întrebări puse de participanţi. Eu nu am simţit nevoia să întreb nimic, însă, iar starea pe care o aveam era una de seninătate şi de calm, în care toate nevoile mi se suspendaseră şi nu mai aveam nevoie de absolut nimic.

Deşi nu am întrebat nimic după meditaţie, am avut privilegiul să o ascult mai târziu pe Akiko Igarashi şi să o aud povestind mai în detaliu ce, cum şi pentru ce face ceea ce face şi să realizez astfel că este un om extraordinar, care doreşte să împărtăşească şi să transmită mai departe lucrurile pe care le-a învăţat şi le-a descoperit. Şi-a deschis un centru în Thailanda, pe insula Koh Yao Noi, Shima Healing Centre, iar ceea ce intenţionează să facă acolo nu sunt doar şedinţe de meditaţie şi de vindecare – bolurile au şi o mare capacitate vindecătoare – ci, în special, să formeze oameni care să transmită mai departe aceste învăţături, astfel încât să beneficieze de ele cât mai mulţi oameni. Este deschisă inclusiv să facă aceste lucruri gratuit, beneficiarii urmând să „plătească” făcând, de exemplu, unele servicii pentru anumite comunităţi defavorizate. A povestit toată seara despre experienţele ei, iar eu unul eram aproape hipnotizat de prezenţa ei şi mai ales de energia pe care-o avea, care era cea a unei adolescente fascinate de ceea ce a descoperit şi care vrea să împărtăşească cât mai mult, la cât mai multe persoane. A preluat, cumva, şi ea, şi transmite mai departe mantrele călugărilor budişti impregnate în boluri, care reverberează mult după ce au fost incantate şi care au un ecou benefic prelungit (permanent, poate), cu o singură condiţie: să fie folosite. Pentru că, şi bolurile, şi cunoştinţele, dacă sunt lăsate să se umple de praf pe un raft, nu vor produce nici un efect, vor deveni obiecte de decor inutile, pe care nu le vede nimeni, de care nu beneficiază nimeni.

În concluzie, a fost un eveniment deosebit şi o seară extraordinară, pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc cât mai des şi care m-au transformat dintr-un sceptic într-un credincios. Şi, nu, nu cred că bolurile tibetane vor vindeca lumea şi o vor face mai bună, dar sunt sigur că intenţiile şi acţiunile umane impregnate cu grijă şi iubire faţă de ceilalţi, dăruirea de sine care-i învaţă şi pe alţii să facă acelaşi lucru, împărtăşirea şi retransmiterea posesiunilor noastre – materiale, intelectuale sau de orice alt fel – pot să facă acest lucru.

Prin urmare, vă urez tuturor, înţelepciune şi seninătate, pentru a putea da mai departe ceea ce stă în puterea voastră, a fiecăruia!