Pictură, film, dans şi fractali: modalităţi diferite de acces către suflet (1)

Weekend-ul acesta s-a desfăşurat a şasea ediţie a Zilelor Dezvoltării Personale Unificatoare, eveniment organizat în fiecare an de Societatea de Psihoterapie Experienţială Română şi de Institutul S.P.E.R. Am avut onoarea şi plăcerea de a fi invitat şi eu, iar acest lucru m-a făcut să termin încă o săptămână – sau, poate, să încep o alta – fiind mult mai aproape de mine, mult mai în contact cu mine însumi, lucru de care puţini dintre noi se mai bucură astăzi, în cursa frenetică către o fericire iluzorie (sau prinşi în cursa unor false promisiuni, care nu ne mai permit să vedem ceea ce deja avem).

Nu este, bineînţeles, prima oară când particip la acest eveniment, dar mă bucur mereu să revin, fie şi numai pentru faptul că astfel de evenimente îmi amintesc care au fost motivele pentru care mi-am dorit să devin psiholog şi care sunt motivele pentru care îmi place în continuare această profesie.

Evenimentul a cuprins 12 ateliere sâmbătă şi 6 duminică. Deşi diferite, prin faptul că foloseau tehnici diverse, toate aveau, în esenţă, acelaşi scop, acela de a aminti participanţilor cum este cu vieţuirea experienţialistă la timpul aici şi acum.

Am participat la mai multe dintre ateliere, la unele pe care le-am ales eu, la altele care m-au ales ele pe mine – într-un mod mai mult sau mai puţin inedit – iar în cele ce urmează o să împărtăşesc cu voi câteva impresii de la patru dintre ele, cu regretul, singurul, că a trebuit să le aleg pe unele în defavoarea celorlalte şi că nu am putut să mă multiplic şi să particip la toate la care aş fi vrut. Asta înseamnă, oare, că este un singur regret sau sunt mai multe...?

Pictează despre tine. Workshop de art-terapie

Trainer: psihoterapeut şi artist plastic Lect. univ. dr. Mihaela ŞCHIOPU

Atenţie! Foarte multe cartoane, hârtii colorate, ziare, reviste, creioane colorate, carioci, vopseluri de diverse tipuri şi consistenţe, pensule, foarfece, lipici şi foarte multă libertate pot duce la efecte foarte creative şi, ulterior, la revelaţii şi restructurări importante referitoare la propria persoană.

Provocarea acestui atelier a constat în a privi în profunzimile propriului suflet (aveai asigurată şi oglinda necesară) şi a creea, folosind oricare dintre materialele enumerate mai sus (şi altele pe care se prea poate să le fi uitat), cartea propriei vieţi, cu ceea ce considera fiecare dintre participanţi că a fost, că este şi că va fi, poate, important pentru el şi pentru existenţa lui. Iar rezultatul a fost o „bibliotecă” diversă şi fascinantă: erau tratate academice şi cărţi de poveşti, erau cărţi frumos colorate şi tomuri care nu aveau nicio poză, cărţi care se citeau aşa cum se citeşte fiecare carte, dar şi cărţi care se citesc de la sfârşit către început, cărţi pe care le poate citi oricine şi altele care erau bine ferecate, cărţi de aventuri, de dragoste, de război, de poezii, de poveşti...

Dar, oricât de interesant ar fi să vă povestesc măcar despre unele dintre aceste cărţi, confidenţialitatea, care este una dintre condiţiile obligatorii ale fiecăruia dintre aceste ateliere, nu îmi permite să dezvălui decât generalităţi aşa cum sunt cele de mai sus. Dar, dacă veţi participa la vreunul dintre următoarele evenimente, atunci veţi putea să citiţi voi singuri, pe viu, vreunul dintre volumele de mai sus sau altele similare.

Pot însă să vă spun o frântură din experienţa mea şi să vă împărtăşesc că, deşi iniţial m-am gândit că instructajul a fost, poate, puţin cam general, mă gândesc acum, dacă stau strâmb şi judec drept, că nu a fost, totuşi, deloc întâmplător faptul că am ales să mă exprim creativ tocmai în legătură cu o temă psihologică personală care este foarte importantă, foarte profundă şi, mai ales, extrem de actuală pentru mine. Şi, în plus, deşi nu am discutat şi despre ceea ce am realizat eu, am înţeles singur semnificaţia şi semnificativitatea produselor pe care le-a materializat imaginaţia şi creativitatea mea.

Cinematerapia sau puterea alchimică a filmului

Trainer: psihoterapeut drd. Sorina Daniela DUMITRACHE

Iar acum, printr-un travelling al camerei, trecem de la carte la film, aşa cum se întâmplă adesea şi în realitate. Nu vorbesc despre mişcarea cursivă şi lentă a camerei (când e vreodată, în viaţă, atât de simplu şi de lin?), ci despre adaptările pentru marele ecran ale marilor aventuri descrise în cărţi.

Dacă vă imaginaţi că ni s-a cerut să realizăm noi înşine un film, o să vă dezamăgesc şi o să vă spun că nu a fost aşa. Dacă vă imaginaţi că ne-am uitat noi la un film o să fiu nevoit să vă contrazic din nou. Însă, de data aceasta, doar pe jumătate. Pentru că am vizionat, într-adevăr un film, dar nu a fost DOAR atât. Instructajul cerea să ne uităm la acel film încercând să ne accesăm starea de martor şi să privim, astfel, proiecţia din ambele ipostaze: atât ceea ce se petrecea pe ecran, cât şi ce se întâmpla în noi în timp ce decodificam mesajele transmise; atât imaginile care erau proiectate pe ecran, cât şi propriile noastre proiecţii care se infiltrau şi îmbogăţeau (sau nu) sensul şi semnificaţia.

Era un film despre singurătate. Şi despre răceală (Cold - 2013). Despre mai mulţi oameni şi despre modul în care îşi influenţau viaţa unul celuilalt, chiar dacă nu se cunoşteau. Dar, dincolo de asta, mesajul central al filmului a fost, pentru mine, că, chiar şi atunci când eşti foarte trist şi te simţi extrem de singur, nu eşti, de fapt, aşa, pentru că inevitabil îi vei atinge pe alţii cu ceea ce faci, iar ceilalţi te vor atinge pe tine. În moduri subtile şi neaşteptate.

Dar, dincolo de instructaj şi dincolo de subiectul filmului, partea cu adevărat importantă a atelierului au fost discuţiile ghidate terapeutic care au urmat vizionării peliculei, cele care relevau şi dezvăluiau mult dincolo de efectele imediate pe care le-ar fi putut avea vederea în alt cadru a aceluiaşi film. Acestea, însă, sunt mult mai nuanţate şi mult mai personale decât redarea subiectului filmului, drept care nu vor fi prezentate aici. Ceea ce se poate spune este că atât filmul, cât şi atelierul în ansamblu au avut efecte foarte profunde pentru participanţi. Aşa că, dacă vreţi să vedeţi un film fără efecte speciale, dar cu foarte multe sentimente şi plin de emoţie, vă sugerez să îl căutaţi şi să îl vedeţi. Sunt sigur că va fi o experienţă deosebită, chiar dacă nu veţi beneficia şi de partea de psihoterapie din cadrul atelierului.

Cum nu vreau să fie foarte lung acest articol, mă voi limita, deocamdată, doar la primele două ateliere, dar vor urma, curând, impresii şi despre celelalte: „Invitaţie la dans” şi „Fractalii – «matematica» universului interior”.

Dacă am reuşit să vă stârnesc curiozitatea, fiţi pe fază pentru continuare!