miercuri, 31 octombrie 2012

Etape ale RELAŢIEI DE CUPLU


Aşa după cum sunt sigur ca deja aţi ghicit, este vorba despre EL şi despre EA, evoluând într-o relaţie de cuplu din momentul în care se întâlnesc şi se curtează până la momentul în care ajung să contempleze ceea ce au realizat împreună într-o viaţă de om. Redau mai jos o descriere succintă a etapelor prin care trec cei doi, etape care nu sunt numai ale relaţiei de cuplu, ci etape ale vieţii, ale creşterii şi devenirii fiecăruia dintre noi, şi prin care trecem fiecare în cel mai bun mod posibil.



1. Magia iubirii
Curiozitate, seducţie, simbioză, luna de miere
Este perioada fluturilor în stomac şi a capului în nori. Atunci când te îndrăgosteşti fulgerător. Seducţie. Nebunie şi pasiunea la cote maxime. Emoţii la fiecare întâlnire şi comunicare din priviri, fără cuvinte. Nu există deosebiri, iar asemănările sunt exagerate. Preţuirea fiecărui amănunt, oricât de puţin semnificativ.Totul este perfect. Celălalt este centrul propriei existenţe. Îşi doresc să fie împreună tot timpul, iar cînd nu sunt împreună au discuţii interminabile la telefon. Şi când nu vorbesc la telefon se gândesc unul la altul tot timpul. Este, probabil, cea mai frumoasă perioadă din relaţia de cuplu şi durează de la 2 luni la 2 ani. După alţii, durează trei ani. 

Posibile probleme. Negarea diferenţelor şi a nevoilor individuale. Să oferi totul de la început şi să nu mai păstrezi nici o doză de mister şi de surpriză pentru viitor. Crearea unor relaţii de dependenţă.

2. Dagoste imperfectă
Diferenţiere, luptă pentru putere, ataşament şi obişnuinţă
Cei doi încep să se trezească la realitate şi să vadă obiectiv. Apar diferenţe, defecte, nevoi, aşteptări, pretenţii. Personalitatea fiecăruia încetează să mai fie o proiecţie şi începe să devină clară şi pentru celălalt. Pasiunea se diminuează, lăsând locul unei fericiri mai calme. Cei doi se obişnuiesc unul cu altul. Se definesc rolurile în cuplu şi se manifestă lupta pentru putere. Cuplul începe să se deschidă şi spre exterior, devenind mai interesaţi de întâlnirea cu vechiul cerc de prieteni, unde până acum relaţia fusese un cerc închis. Dacă se trece peste dificultăţile acestei perioade, creşte ataşamentul pe măsură ce cuplul învaţă cum să facă faţă problemelor şi dificultăţilor cu care se confruntă

Posibile probleme. Viteza de diferenţiere diferită a partenerilor. Ambiţii profesionale şi sociale incompatibile. Aşteptări diferite de la relaţia de cuplu, care pot provoca ruperea legăturii. 

3. Probleme în paradis
Autonomie, împărţirea puterii, reevaluarea relaţiei, viaţa de familie
Partenerii sunt acum deja autonomi, fiecare fiind centrat pe propriile interese, şi îşi împart puterea. Apar conflicte şi dificultăţi, fireşti pentru existenţa în doi şi viaţa de familie, fiind o etapă  a provocărilor. Pentru ca relaţia să continue, e necesar ca cei doi fie să fi învăţat deja moduri de rezolvare a problemelor, fie să descopere acum modalităţile lor de soluţionare, împreună, profitând de diferenţele dintre ei. Acum este reevaluată relaţia şi poate apare rutina, dar şi, poate tocmai de aceea, tentaţia infidelităţii. Este etapa în care se vede cât de puternică este relaţia, în funcţie de măsura în care cei doi fac faţă provocărilor care-i bombarează de peste tot. 

Posibile probleme. Exagerarea stimei de sine a unuia dintre parteneri. Competiţia exagerată. Îndepărtarea celor doi ca urmare a lipsei comunicării. Rutina şi tentaţia infidelităţii.

4. Acum ce mai urmează ?
Reapropiere, angajament, armonie, transformare
Este etapa cuibului gol, când copiii au crescut, au devenit adulţi şi au început să-şi construiască şi ei o relaţie, o familie. După toate provocările din etapele anterioare, partenerii au devenit mai înţelepţi, se cunosc mai bine şi mai autentic, iar acum se acceptă obiectiv, cu resursele şi slăbiciunile fiecăruia. Cei doi rămân din nou singuri şi se redescoperă, reconstruind tandreţea şi intimitatea. Ataşamenul devine mai puternic. 

Posibile probleme. Resentimentele din etapele anterioare. Centrarea prea mare pe copii în etapa anterioară: posibilitatea ca cei doi să fi stat împreună doar „de dragul copiilor” sau să nu mai găsească niciun sens deoarece au trăit exclusiv pentru şi prin copiii lor. Dificultate de readaptare la noua stare de fapt. Lipsa unor noi provocări.

5. Am reuşit !
Interdependenţă mutuală, deschidere către celălalt, acceptarea relaţiei pe termen lung
Cele mai multe cupluri se opresc la unele dintre etapele anterioare. Cercetătorii spun că doar 5-15% dintre cupluri ajung până aici. Dar dacă au reuşit, înseamnă că sunt un cuplu care s-a bucurat din plin de toate bucuriile şi a făcut faţă tuturor greutăţilor. Acum au ajuns la un echilibru superior şi se înţeleg, se susţin, se respectă şi se iubesc, privind cu mândrie în urmă, la o viaţă împlinită.

Posibile probleme. Singurătatea. Dar, dacă au fost un cuplu iubitor, cuibul gol se va umple din nou cu zgomotul şi bucuria copiilor şi a nepoţilor care revin mereu cu drag acasă.

P.S. 
A se remarca utilizarea repetată a descrierii de la punctul 5, pentru fiecare „personaj”. Poate că sună ca un şablon siropos, dar este o imagine care mie mi se pare că descrie cel mai frumos împlinirea alături de un partener după ce au trecut împreună prin viaţă…

luni, 29 octombrie 2012

Recunoaşteţi personajul ? Exemplar nr. 2



1. Zeitate coborâtă din Olimp. Înţeapă asfaltul cu tocurile ascuţite în timp ce îşi expune cu mândrie decolteul adânc şi fusta mini. Părul flutură pe spate, mângâiat de briză. Privirile languroase aruncate pe sub genele lungi emană o seducţie care este aproape palpabilă. Cerul care se oglindeşte în ochii ei poartă promisiunea paradisului. Este receptivă şi admirativă faţă de personajul prezentat anterior.
2. Zeiţa renunţă la mişcările de felină şi îşi pune pantofi mai comozi. Uneori îndrăzneşte chiar să se îmbrace şi sport. Tatonează terenul din jur pentru a-şi găsi un loc confortabil de unde să îşi impună voinţa în mod subtil, în conformitate cu cunoştinţele şi posibilităţile pe care le deţine. Îşi reaminteşte de prietenele ei şi le acordă mai multă atenţie.
3. A fi mamă! Cea mai nobilă meserie din lume. Pe lângă cealaltă, pe care o practică opt ore pe zi, cinci zile din şapte, pentru că este o femeie modernă şi pentru că vrea carieră şi drepturi egale cu ale bărbatului. Dar ar vrea drepturi egale şi când vine acasă şi se ocupă de cei mici, interesată de ce au făcut azi la şcoală, de ce teme au mâine, dar şi dacă au mâncat la timp şi dacă au curat echipamentul de sport pentru mâine. Iar EL nu o mai ascultă deloc, nu o înţelege, parcă ar vrea să fugă de-acasă şi ne abandoneze pe toţi… Şi mai e şi proiectul acela pe care trebuie să-l predea până la sfârşitul săptămânii: oare ce-ar fi să-l sune pe colegul acela de facultate, care se pricepea la calculatoare s-o ajute cu Power Point-ul acela…
4. Liniile de expresie se accentuează pe zi ce trece. Are din ce în ce mai multe fire de păr alb şi, odată cu ele, creşte teama că nu mai e frumoasă, că nu va mai fi apreciată. Copiii nu mai au nevoie de ea: şi-au angajat o bonă. Îşi doreşte noi preocupări, noi provocări, noi sensuri.
5. Într-un fotoliu, alături, pe o terasă, privind reflexia lunii în apa lacului şi contemplând cu bucurie la o viaţă împlinită!

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Recunoaşteţi personajul ? Exemplar nr. 1


1. Animal de pradă dezinvolt care iese seara la vânătoare în oraş. Este atent să-şi cureţe converşii înainte de a veni la întâlnire (sau să aibă pantofii bine lustruiţi) şi aduce flori. Ar putea fi confundat cu un metrosexual, dar e posibil să fie doar ceva mai atent decât de obicei la imaginea pe care o afişează pentru că vrea să fie văzut în cea mai bună lumină posibilă. Deşi nu este o caracteristică generală, în aceste momente este foarte atent şi comunicativ.
2. Acum, că prada a fost deja cucerită, cuceritorul lasă garda jos şi îşi permite să vină la întâlnire şi cu o cămaşă necălcată... şi parcă se observă şi o uşoară urmă de praf pe pantofi... Continuă, însă, să fie dominator şi combativ, îşi delimitează teritoriul şi îşi impune pretenţiile, afirmându-şi cu tărie nevoile, apărându-şi tabieturile. Mai ales dreptul de a ieşi la fotbal şi apoi la o bere cu băieţii.
3. A fi tată! Este o ipostază plină de satisfacţii dar şi dificilă. Ce trebuie să facă un tată pentru a fi un exemplu de urmat pentru copiii lui. Şi când să mai aibă timp să fie alături de copii dacă trebuie să muncească toată ziua pentru ca familia lui să aibă asigurate toate necesităţile? Iar EA e mereu ocupată, parcă nu-l mai aude deloc, nu mai e interesată de el… pe când noua secretară e foarte atentă să-i facă pe plac tot timpul şi parcă-i citeşte gândurile…
4. Chelia a avansat abrupt şi toate tricourile par să facă burtă. Viteza de reacţie a scăzut considerabil şi parcă nu mai este la fel de agil ca pe vremuri. Nu mai poate vâna, aşa că este nevoit să-şi facă cumpărăturile de la supermarket. Se gândeşte la lucrurile pe care le-ar face diferit dacă ar fi tânăr din nou.
5. Într-un fotoliu, alături, pe o terasă, privind reflexia lunii în apa lacului şi contemplând cu bucurie la o viaţă împlinită!

miercuri, 26 septembrie 2012

Cheia psihoterapiei


Conversaţie cu un prieten.
– Lasă că am văzut eu în filme cum e cu psihoterapia asta. Clientul vorbeşte într-una şi povesteşte despre diverse şi despre orice, iar psihoterapeutul stă în fotoliu şi nu spune decât „Îhm. Da. Aşa…”
– Să ştii că, în mare măsură, chiar aşa e. Clientul trebuie să fie cel care vorbeşte în cabinet. Chiar ar fi o problemă dacă ar fi invers. Dar să ştii că vorbeşte şi terapeutul, chiar dacă nu aşa de mult. Dar rolul lui principal este de a ghida şi de a direcţiona discursul clientului astfel încât acesta să ajungă să îşi rezolve singur problemele şi să depăşească dificultăţile prin care trece.
– Şi cum ştie el care sunt lucrurile despre care trebuie să vorbească? Terapeutul, adică. De unde ştie el ce să întrebe şi cum să orienteze monologul clientului?
– Păi terapia se desfăşoară în conformitate cu un plan. Atât clientul, cât şi terapeutul, au nişte obiective pe care le urmăresc. Clientul vine la terapie pentru că are anumite dificultăţi, rezolvarea şi depăşirea acestora fiind obiectivele lui. Psihoterapeutul, pe de altă parte, vede lucrurile din exterior şi înţelege lucrurile în ansamblu, iar obiectivul lui este de a-l face pe client să ajungă să înţeleagă şi el cum funcţionează aceste mecanisme care îi provoacă probleme dezadaptative. Problema e că terapeutul nu îi poate descrie clientului mecanismul, ci doar să îl ajute pe acesta să îl descopere singur. În asta constă, de fapt, asistarea psihoterapeutică.
Uite, mi-a venit în mine o metaforă. Clientul este o casă. Fiecare problemă a lui este o cameră încuiată, la care nu are acces. Camera este parte din el, deci îl influenţează, dar nu ştie cum pentru că nu ştie ce se află înăuntru, aşa că nu ştie cum să soluţioneze problema care îl macină. Terapeutul vede (într-o măsură mai mare sau mai mică) atât planurile de ansamblu ale casei, cât şi fiecare uşă, cu încuietoarea ei, iar sarcina lui este de a-l ajuta pe client să înţeleagă cum funcţionează respectiva încuietoare şi să îşi construiască singur cheia care descuie acea uşă. Ai putea să îmi spui că aş putea să simplific lucrurile şi să îi dau pur şi simplu cheia. Dar, dacă aş face asta, clientul nu ar putea deschide uşa ori de câte ori îşi doreşte sau are nevoie, pentru că, deşi ar avea cheia, dacă nu înţelege cum funcţionează încuietoarea, nu ar putea să aibă acces la ea, să o descuie.
– Deci psihoterapia înseamnă deschiderea tuturor uşilor, iar după ce toate uşile au fost descuiate se termină terapia?
– Ei, nu. Nu chiar. Unele camere s-ar putea să rămână încuiate pentru totdeauna, la fel de bine după cum pot rămâne şi camere secrete, de care să nu ştie nici clientul, nici terapeutul. Terapia se încheie atunci când se descuie toate uşile pe care clientul doreşte şi/sau poate să le descuie în momentul prezent.
– Îhm. Da. Aşa…
***
Chiar am avut această discuţie, deşi mărturisesc că nu a fost atât de elaborată în prima fază. Dar, pentru că mi-a plăcut foarte mult metafora cu cheia şi cu încuietoarea, mi-am spus să o împărtăşesc.

marți, 18 septembrie 2012

Prejudecată


http://jamessuhr.blogspot.ro/2009_10_01_archive.html
O frumoasă zi de toamnă, săptămâna trecută. Treceam cam pe la prânz printr-un parc şi am avut astfel ocazia să vad un domn de vreo şaizeci de ani care stătea împreună cu soţia lui pe o bancă. Partea interesantă este că el îşi scosese încălţămintea şi îşi punea o pereche de role. M-a surprins foarte mult, deoarece eu mă gândeam la un moment dat că eu aş fi prea bătrân ca să mă mai urc pe role, aceasta fiind o activitate pentru adolescenţi... M-am bucurat că a trebuit să mă întorc suficient de repede prin acelaşi loc pentru a-l vedea cum se descurcă. Şi nu mi s-a părut nici caraghios, nici deplasat şi am realizat că nu era vorba, de fapt, decât despre o prejudecată de-a mea.

Alături de această prejudecată, minoră aş zice eu, mai am desigur multe alte prejudecăţi şi stereotipuri. Dar, pe de altă parte, cine nu are ? Pentru că, nu-i aşa, e mult mai simplu să privim lumea folosind schemele automatizate pe care le-am învăţat de la părinţi, de la prieteni, de la cei ce ne-au fost aproape. De ce-am proba, fie şi pentru o clipă, papucii (sau rolele) celor pe care îi etichetăm, îi judecăm şi îi desconsiderăm ? De ce să riscăm să privim şi dintr-un alt punct de vedere şi să ne extindem perspectiva faţă de cei din jur şi faţă de lume, în general. Ne foloseşte, oare ?

Dar ce te faci atunci când prejudecăţile sunt legate de sex, de naţionalitate, de rasă şi de alte astfel de lucruri importante ? Atunci când, pentru că unii privesc printr-o pereche de ochelari de cal, alţii chiar sunt afectaţi, iar stereotipul şi prejudecata duc la blamare, la discriminare şi chiar la crime în numele umanităţii... ?

Eu am decis că o să încerc totuşi, într-o zi, să-mi pun o pereche de role. Tu ce prejudecată vrei să... judeci azi?

P.S.
O altă prejudecată de-a mea: nu credeam că în România de astăzi ar fi nevoie de o "Asociaţie pentru Libertate şi Egalitate de Gen". Dar se pare că era doar o fantezie de-a mea şi că femeile sunt încă discriminate pentru simplul fapt că sunt femei.

vineri, 1 aprilie 2011

Fir de iubire


„Inima cusută” este primul roman al lui Carole Martinez. E o poveste care te prinde în mrejele ei şi îţi absorbe toate cuvintele aruncându-te într-o stare de meditaţie contemplativă mută, asemenea Anitei, unul dintre personajele din carte. Este o poveste care poate fi citită ca un basm (are şi vrăjitoare, şi spirite, şi Cenuşărese, şi pe Hansel, şi pe Gretel, şi chiar şi pe Muma-pădurii şi pe Căpcăun), dar este, în acelaşi timp, şi o poveste adevărată ca viaţa însăşi, cu tot ce are ea mai frumos, dar şi cu ce are ea mai urât: egoism, invidie, intoleranţă.

Romanul cuprinde povestea vieţii Frasquitei Carasco, aşa cum este ea însăilată de Soledad, fiica cea mai mică a personajului principal, pentru a fi apoi risipită în deşert, dând astfel forţă eliberatoare cuvântului captiv pe paginile scrise.

Frasquita Carasco „[…] nu a ştiut niciodată să scrie altfel decât cu acul. Fiecare operă a mâinilor ei conţinea un cuvânt de iubire înscris în grosimea ţesăturii.” Acesta este darul ei: ştie cum şi poate să coasă orice. Şi ar dori să le împărtăşească tuturor oamenilor din jurul ei din frumuseţea pe care ea o vede şi poate să o captureze şi să o releveze cu acul. Dar oamenii sunt intoleranţi faţă de miracole. Sau poate invidioşi. Şi, pentru că cel mai adesea ucid ceea ce este extraordinar, miracolele le sunt ascunse sau le sunt împărtăşite doar puţin, atât cât sunt în stare să îndure fără să înnebunească.

Frasquita este Femeia care caută iubirea.

Este doar o adolescentă inocentă atunci când îi este dăruită ca soţie lui José. Iar ziua nunţii este deopotrivă şi cea mai strălucitoare zi din viaţa ei, şi cea mai întunecată. A fost ziua în care a purtat rochia de mireasă pe care şi-o cususe singură – „o magnifică operă albă” – pe care însă oamenii au ofilit-o în scurtul timp cât mireasa a parcurs drumul până la biserică. A fost ziua în care a înţeles că „măiestria ei nu putea să-i servească drept podoabă şi trandafirii prinşi pe corsetul ei se ofiliră unul după altul.” I-a fost supusă soţului ei, aşa cum se cădea şi aşa cum cerea tradiţia. Dar în inima lui nu avea loc şi dragostea pentru ea. Nu numai că n-a iubit-o, dar a şi zălogit-o şi a dat-o omului pe care ea îl cârpise atât de bine încât acestuia i s-a aprins inima şi nu şi-a mai găsit liniştea până când nu a avut-o pentru el. Astfel a devenit amanta lui Heredia, omul cu măslini, şi a cunoscut dulceaţa mângâierilor iubirii carnale. Dar momentul în care a descoperit pasiunea a fost, în acelaşi timp, şi momentul în care nu a putut să îşi coboare fruntea şi mai mult şi a decis să se îmbarce, împreună cu toţi copiii, pe corabia invocată de Pedro: „O corabie pe măsura ei, pe care să îmbarce durerea şi bucuria, o corabie ca să pună capăt ororii de a nu-şi mai aparţine, o corabie pentru a fi, în sfârşit!”. Dacă pe José nu l-a atins direct cu măiestria acului ei, reumanizând-o în schimb pe mama acestuia care şi-a regăsit în ultima parte a existenţei sentimentele şi emoţiile pe care şi le negase toată viaţa, dacă pe Măslină doar l-a cârpit – cuprinzând într-o singură cusătura şi umbra, şi sufletul, şi omul, şi dragostea –, pe Salvadore, cel care fusese complet ciopârţit şi destrămat, l-a croit din nou, i-a dăruit o nouă faţă, l-a făcut să renască aşa cum şi-l imagina ea, aşa cum şi-l dorea ea. Salvadore a fost capodopera ei şi rezultatul ar fi fost tocmai cel aşteptat dacă nu i-ar fi fost şi el răpit, jertfit fiind pentru un ideal mai presus de ea.

Frasquita este Femeia care găseşte iubirea prin copiii ei, care sunt şi ei la fel de deosebiţi ca şi mama lor, având fiecare câte un dar special.

Anita, prima fiică, s-a născut fără voce şi a primit darul cuvântului de-abia la începutul adolescenţei. Aceasta a făcut-o să fie o bună ascultătoare, un fin observator al lumii, al oamenilor şi al mersului lucrurilor. Orizontul contemplativ i-a fost lărgit şi mai mult atunci când a învăţat şi să citească. După ce i s-a oferit darul vorbirii a devenit păstrătoarea poveştilor şi, în acelaşi timp, cea care istoriseşte mai departe poveştile, pentru ca oamenii să ştie şi să nu uite.

Soledad, ultima fiică, copilul cu tată necunoscut (oare este condamnată la singurătate şi pentru că mama ei a ales să o nască fără a avea şi bărbatul în preajmă?), nu se înconjoară de oameni, ca Anita, ci este sortită singurătăţii încă înainte de a se naşte. Pe când Anita revarsă poveştile în jurul ei, Soledad este cea care întemniţează cuvintele în paginile scrise, pentru a le risipi în deşert întru uitare. Ea este cea care rupe tradiţia, cea care nu va mai preda moştenirea ancestrală a magiei feminine, cea căreia Frasquita nu i-a cusut rochie de mireasă.

Aşa cum Anita şi Soledad, prima şi ultima fiică, apar având calităţi opuse, dar în acelaşi timp complementare şi ceilaţi copii au daruri ce te fac să te gândeşti la contrariile care se întrepătrund şi formează întregul.

Angela este fata-pasăre care are ca totem o cioară, dar are în schimb darul cântecului, având o voce care face îngerii (şi preoţii) să cadă în păcat. Ea este principiul feminin care merge alături de principiul masculin, singurul ei frate, Pedro, Balaurul roşu, luptătorul sensibil care poate recrea lumea cu o bucată de cretă.

Clara este fata soarelui, este viaţa preocupată doar să trăiască plenar. Martirio este fata nopţii, cea care a trecut dincolo, vestitoare a morţii, cea care sărută ultima... dar noaptea este şi cea care se sacrifică pentru ca viaţa să supravieţuiască, să renască, să existe. Mi se pare interesant de remarcat inversiunea psihologică pe care o foloseşte autoarea pentru aceste două personaje: Clara, care poate fi asociată cu Conştiinţa, are atributele trăirii fără griji şi fără limite, pe când Martirio, Umbra ce se ascunde în Inconştient, este cea preocupată de detaliile pragmatice ale vieţii, de consecinţele acţiunilor.

M-am gândit foarte mult la titlul cărţii, la posibilele lui semnificaţii. Mi s-a sugerat ca titlul ar face trimitere la rochiile de iubire cusute de Frasquita pentru miresele fără număr de la ţărmul deşertului. Nu sunt de acord cu această explicaţie pentru simplul fapt că inimile mireselor fuseseră deja promise, dinainte, iar rochiile doar pecetluiau legământul. Eu simt că inima cusută este, mai curând, cea a cititorului pentru că, pe măsură ce parcurgi acest roman-poem, te simţi din ce în ce mai legat de personaje, de destinele lor, te regăseşti puţin în fiecare personaj şi ajungi chiar să te întrebi care este darul care ţi-a fost oferit ţie. Inima cititorului nu este înlănţuită cu fir de broderie doar de povestea personajelor însă, ci chiar de viaţă însăşi pentru că, în cele din urmă, toată această poveste este despre magia şi miracolul vieţii, iar alegerea între a vedea lumea plină de farmec sau sordidă, strălucind de culoare sau în tonuri de gri, liberă ca o rochie cu paiete sau constrângătoare ca ultimatumul unei rochii de bal roşii, aparţine în totalitate cititorului. Fiecare dintre noi suntem responsabili de cantitatea de magie pe care o aducem în viaţa noastră.

Romanul „Inima cusută” este o poveste de iubire despre dragoste şi despre viaţă, este o poveste simplă, dar nicidecum simplistă, ca viaţa însăşi.

joi, 27 ianuarie 2011

Mama şi sensul vieţii


Irvin Yalom este psihiatru, psihoterapeut, scriitor şi profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Eu l-am descoperit în calitate de scriitor, atunci când am primit cadou o carte scrisă de el: „Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie”. Şi de atunci am devenit un admirator care urmăreşte cu mare atenţie care din scrierile lui au mai fost traduse în limba română.

Tocmai am terminat de citit „Mama şi sensul vieţii”, o altă carte semnată de el. Este o carte care cuprinde câteva povestiri terapeutice, unele inspirate din realitate, altele de-a dreptul fantastice. Ceea ce le leagă este psihoterapia existenţială şi sursa de inspiraţie, aceasta fiind reprezentată de experienţa de psihoterapeut a lui Yalom.

„Mama şi sensul vieţii” este prima povestire, o naraţiune de inspiraţie autobiografică şi, în acelaşi timp, un elogiu adus mamei în general, acelei mame pe care nici chiar un psihoterapeut cu experienţă nu o poate înţelege cu adevărat.

„Călătorii cu Paula”. Călătoriile sunt cele ale unei bolnave de cancer pe care maladia o transformă, făcând-o să devină învăţătorul care îi arată terapeutului cum să trăiască şi ce atitudine să adopte faţă de moarte. Boala pe care o are o transformă şi dă sens existenţei.

„Alinare sudistă”. Schimbarea rolurilor în terapie. Pentru că şi terapeutul are nevoie, chiar foarte mult uneori,  de grijă şi de căldură, de alinare.

„Şapte lecţii pentru avansaţi despre terapia durerii” sau cât de greu este să treci peste pierderea cuiva apropiat, şi pentru terapeut, şi pentru client.

„Dublă expunere”. Ce-ar fi dacă un client în terapie ar afla exact ce gândeşte terapeutul despre el, iar aceste gânduri ar fi de fapt judecăţi nu tocmai favorabile clientului. Ar avea acest fapt o influenţă pozitivă sau negativă asupra terapiei?

„Blestemul pisicii ungureşti” probabil că este singura creaţie fantastică a lui Irvin Yalom. Şi este cu siguanţă singura şedinţă de terapie cu o pisică de care am auzit eu până acum…

Pentru informaţii mai multe şi mai detaliate despre Irvin D. Yalom, în limba română, puteţi vizita următoarea adresă: http://irvinyalom.blogspot.com/.