Conversaţie cu un prieten.
– Lasă că am văzut eu în filme cum e cu psihoterapia asta. Clientul vorbeşte într-una şi povesteşte despre diverse şi despre orice, iar psihoterapeutul stă în fotoliu şi nu spune decât „Îhm. Da. Aşa…”
– Să ştii că, în mare măsură, chiar aşa e. Clientul trebuie să fie cel care vorbeşte în cabinet. Chiar ar fi o problemă dacă ar fi invers. Dar să ştii că vorbeşte şi terapeutul, chiar dacă nu aşa de mult. Dar rolul lui principal este de a ghida şi de a direcţiona discursul clientului astfel încât acesta să ajungă să îşi rezolve singur problemele şi să depăşească dificultăţile prin care trece.
– Şi cum ştie el care sunt lucrurile despre care trebuie să vorbească? Terapeutul, adică. De unde ştie el ce să întrebe şi cum să orienteze monologul clientului?
– Păi terapia se desfăşoară în conformitate cu un plan. Atât clientul, cât şi terapeutul, au nişte obiective pe care le urmăresc. Clientul vine la terapie pentru că are anumite dificultăţi, rezolvarea şi depăşirea acestora fiind obiectivele lui. Psihoterapeutul, pe de altă parte, vede lucrurile din exterior şi înţelege lucrurile în ansamblu, iar obiectivul lui este de a-l face pe client să ajungă să înţeleagă şi el cum funcţionează aceste mecanisme care îi provoacă probleme dezadaptative. Problema e că terapeutul nu îi poate descrie clientului mecanismul, ci doar să îl ajute pe acesta să îl descopere singur. În asta constă, de fapt, asistarea psihoterapeutică.
Uite, mi-a venit în mine o metaforă. Clientul este o casă. Fiecare problemă a lui este o cameră încuiată, la care nu are acces. Camera este parte din el, deci îl influenţează, dar nu ştie cum pentru că nu ştie ce se află înăuntru, aşa că nu ştie cum să soluţioneze problema care îl macină. Terapeutul vede (într-o măsură mai mare sau mai mică) atât planurile de ansamblu ale casei, cât şi fiecare uşă, cu încuietoarea ei, iar sarcina lui este de a-l ajuta pe client să înţeleagă cum funcţionează respectiva încuietoare şi să îşi construiască singur cheia care descuie acea uşă. Ai putea să îmi spui că aş putea să simplific lucrurile şi să îi dau pur şi simplu cheia. Dar, dacă aş face asta, clientul nu ar putea deschide uşa ori de câte ori îşi doreşte sau are nevoie, pentru că, deşi ar avea cheia, dacă nu înţelege cum funcţionează încuietoarea, nu ar putea să aibă acces la ea, să o descuie.
– Deci psihoterapia înseamnă deschiderea tuturor uşilor, iar după ce toate uşile au fost descuiate se termină terapia?
– Ei, nu. Nu chiar. Unele camere s-ar putea să rămână încuiate pentru totdeauna, la fel de bine după cum pot rămâne şi camere secrete, de care să nu ştie nici clientul, nici terapeutul. Terapia se încheie atunci când se descuie toate uşile pe care clientul doreşte şi/sau poate să le descuie în momentul prezent.
– Îhm. Da. Aşa…
***
Chiar am avut această discuţie, deşi mărturisesc că nu a fost atât de elaborată în prima fază. Dar, pentru că mi-a plăcut foarte mult metafora cu cheia şi cu încuietoarea, mi-am spus să o împărtăşesc.
Cred ca avea dreptate prietenul tau, a avut simtul observatiei cand e vorba de filme cu tema "mers la psiholog". Buna este si comparatia cu o casa, desi cred ca ar fi mai buna comparatia cu un Labirint in care adeseori ratacim si in care simtim nevoia unei Ariadne, rolul ei fiind adeseori luat de psiholog. E bine sa deschizi camerele sa vezi ce e in ele dar in povestile noastre avem intotdeauna cate o interdictie "numai in camara x sa nu intrati ca va fi de rau"! Se pare ca omul e curios din fire si de fiecare data avem cate o fata de imparat care nu asculta de interdictia parintelui si apar tot felul de probleme. E drept ca fara incalcarea interdictiei nu am mai avea povestea! :)
RăspundețiȘtergereDe data asta eu ma lupt cu nevoia de a tine inchisa o usa, dar ea tot vrea sa stea deschisa si sa imi aduca aminte de decesul unei fiinte apropiate. Uitarea e necesara, altfel amintirile negative ne invadeaza existenta cotidiana. Care este metoda sa inchizi usa si sa pierzi cheia??? Multumiri anticipate!
Într-adevăr este posibilă şi comparaţia cu un labirint pentru că, până la urmă, fiecare îşi construieşte casa în felul lui propriu, aceasta putând să fie un labirint sau un castel sau, de ce nu, o casă pe plajă sau o cabană pe un pisc de munte...
ȘtergereDespre uşile interzise din poveşti nu vreau să comentez aici şi acum, pentru că mi se pare o cu altă discuţie.
Dar despre uşa pe care vrei tu să o ţii închisă chiar vreau să vorbesc. Nu este, în niciun caz, indicat să încui o astfel de uşă şi să arunci cheia. A pierde pe cineva drag este o experienţă care ni se întâmplă fiecăruia dintre noi, mai devreme sau mai târziu, şi este foarte important să învăţăm să-i facem faţă şi acesteia, aşa cum învăţăm să trecem şi peste alte întâmplări din viaţa noastră. Soluţia este să integrăm sentimentele pe care le avem, nu să le ignorăm sau să le anulăm. Nu recomand, deci, nici să reprimi aceste trăiri, nici să încui această uşă, cu atât mai mult cu cât pierderea pare să fie de dată recentă. Doar dacă emoţiile negative se prelungesc prea mult, peste o jumătate de un an, un an, poate fi o problemă şi este necesar să se ia măsuri. Până atunci, însă, sunt perfect normale şi fireşti.