Frumuseţea oamenilor de dincolo de gen (transgender)

Ziua în care m-am lepădat de încă o prejudecată

Înainte de a vă povesti despre revelaţiile pe care le-am avut ieri şi despre felul în care mi-au influenţat acestea perspectiva pe care o aveam cu privire la nişte oameni, e necesar să fac două mărturisiri. Prima se referă la faptul că, până ieri, eu credeam că am o prejudecată cu privire la persoanele transgender. Nu ştiam cum să mă raportez la acestea şi spuneam că nu pot să le înţeleg. Şi-acum vine ce-a de-a doua mărturisire: eu nu aveam, de fapt, chiar o prejudecată, ci era mai curând manifestarea mentală a lipsei contactului concret cu astfel de persoane şi teama de necunoscut şi de a nu reacţiona şi acţiona inadecvat faţă de acestea. Din fericire pentru mine, nu-mi place să pun etichete, aşa că am venit la întâlnire cu o deschidere totală – mentală, intelectuală şi emoţională –, doar pentru a descoperi, de fapt, că nu am o prejudecată, aşa că, în realitate, cea de care m-am lepădat a fost ideea că aş avea o prejudecată.

Am participat ieri la un atelier, în cadrul căruia am discutat despre mai multe lucruri, referitoare la sex şi sexualitate, evident, pentru că face parte dintr-un Program de Psihosexologie. Punctul de discuţie principal, însă, a fost constituit de identitatea de gen. Iar acesta a fost cumva ca un preludiu pentru ceea ce a urmat, punctul culminant al întâlnirii, care a fost reprezentat de discuţia cu trei persoane transgender. (Nu spun că informaţiile teoretice şi discuţiile despre studii de caz nu sunt interesante, dar acestea vor fi întotdeauna – cel puţin pentru mine – inferioare întâlnirii cu OMUL şi cu povestea lui de viaţă.)

Trebuie să mai fac o mărturisire (pentru mine se pare că e ziua mărturisirilor) proiecţiile mele despre persoanele transgender nu erau întru totul pozitive. Însă fie că nu erau decât proiecţii, fie că am avut şansa să întâlnesc trei persoane deosebite, proiecţiile au fost eliminate, iar locul lor a fost luat de trei oameni, cu trei istorii de viaţă şi cu trei poveşti sinuoase, delicate, complicate, dificile, complexe – exact aşa cum e povestea fiecăruia dintre noi. Iar eu, atunci când aud povestea cuiva, nu pot decât să-mi deschid toate canalele de comunicare pe care le am disponibile în acel moment, să ascult persoana respectivă şi să încerc s-o înţeleg cât pot eu de bine. Mai ales atunci când e vorba de cineva care are un vis pe care-l urmăreşte cu asiduitate. E un vis mare, care, deşi e realizabil, presupune o schimbare (tranziţie) radicală, eforturi dificile şi îndelungate. Pentru că e vorba, de fapt, despre o reconstrucţie, reinterpretare, reexprimare a propriei identităţi, simultan cu regăsirea identităţii pe care persoana respectivă şi-o ştie dintotdeauna, dar nu poate încă să fie atinsă. Şi nu e vorba doar de lupta cu/pentru sine însuşi, ci e vorba şi de lupta cu un sistem mecanicizat şi care îngreunează lucruri care ar trebui să fie foarte simple şi de nişte servicii şi proceduri administrative care ridică obstacole în loc să le îndepărteze. Şi despre o societate care se mulţumeşte să rămână închistată în prejudecăţi şi nu numai că nu vrea să înţeleagă, dar uneori nu vrea nici măcar să privească.

Însă atunci când ai ochii deschişi, poţi să vezi lucruri interesante şi oameni minunaţi. Oana ne-a permis să avem acces la lumea ei interioară, la povestea ei de viaţă şi la emoţiile din trecut şi din prezent, în timp ce Sasha şi Patrick ne-au povestit despre acţiunile pe care le întreprind în prezent sau au de gând să le realizeze pentru a face în aşa fel încât comunitatea persoanelor transgender din România să treacă dincolo de toleranţă şi să ajungă la acceptare. Acţiuni pe termen mediu şi îndelungat, acţiuni cu bătaie foarte lungă. Iar asta mă face să mă gândesc la câţi oameni plafonaţi există în jurul nostru care nu mai aspiră la nimic, care şi-au stopat ascensiunea către… oriunde. Şi mă întreb dacă e bine sau e rău să ai o aspiraţie, un ţel, un vis, să vrei să faci ceva, să-ţi doreşti să ajungi undeva. Iar ceea ce pentru mine e o întrebare retorică, pentru ei e o provocare permanentă: practică şi concretă şi cotidiană.

Iar acest lucru mă face să mă întreb cât de dificil poate fi pentru aceşti oameni care, pe lângă toate neliniştile, grijile şi preocupările pe care le avem cu toţii, trebuie să se mai străduiască şi să-şi afirme identitatea, să demonstreze – uneori chiar la modul concret – cine sunt, să treacă printr-o mulţime de procese juridice doar pentru a-şi schimba numele din buletin (nici nu mai vorbesc despre eforturile şi procedurile care trebuie urmate pentru a face reatribuirea de sex), să lupte cu sistemul, să conteste şabloanele existente. Şi toate acestea (şi mai sunt, cu siguranţă, şi lucruri care nu-mi vin mie în minte acum, precum şi unele la care nici nu pot să mă gândesc) doar pentru a putea să (se) pronunţe cu onestitate „Eu sunt…”, afirmaţie care altora le este atât de comună încât au plecat complet din ei înşişi şi au uitat cu desăvârşire cine au fost, cine sunt. Şi e foarte trist că unii vor să fie, iar alţii, care pot, au uitat cum s-o facă.

Unul dintre invitaţi a spus că nu crede că cineva care nu a trecut prin aceleaşi lucruri ar putea să înţeleagă vreodată cum e cu adevărat. Şi e posibil să aibă, în foarte mare parte, dreptate. Nimeni dintre cei care nu au trecut printr-o astfel de transformare radicală probabil că nu ar putea să înţeleagă. Dacă-şi vor apleca însă ochiul, urechea, dar mai ales inima, şi vor asculta ce au de spus aceşti oameni, nu au cum să nu simtă revolta faţă de discriminare, tristeţea neacceptării, furia împotriva meschinăriilor administrative ce pot să pară insurmontabile, dezamăgirea faţă de unii semeni, disperarea provocată de toate obstacolele puse în cale de un sistem indiferent… iar dacă vor face acest lucru, nu vor avea cum să nu-i iubească pe aceşti oameni, oricare-ar fi genul pe care-l au ei în prezent.

Îţi mulţumesc Sorina, pentru că ai organizat acest Program de Psihosexologie şi, în special, atelierul de astăzi. Se pare că acest program nu conteneşte să mă surprindă, nu numai cu informaţiile pe care le cuprinde, ci mai ales cu revelaţiile pe care mi le provoacă. Sper să se întâmple şi mai departe şi, pe măsură ce aflu lucruri noi, să mă redescopăr mereu şi pe mine.

Şi, mai ales, le mulţumesc invitaţilor – Oana, Sasha şi Patrick – pentru că au avut încrederea şi deschiderea de a ne face martorii poveştilor lor, a gândurilor, frământărilor, aspiraţiilor, dificultăţilor, emoţiilor şi, în special, a marii lor frumuseţi interioare, care, spre deosebire de frumuseţea fizică, ne rămâne pentru totdeauna.

P.S. Ceea ce nu am aflat ieri a fost felul în care m-aş raporta eu la o persoană transgender care încă nu şi-a început procesul de tranziţie, dar aceasta deja consider că nu mai e o prejudecată, ci doar o experienţă pe care urmează să o trăiesc… atunci când voi fi suficient de pregătit.