Poate fi vindecată
homosexualitatea?
Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri,
care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar putea să
difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină cu inculpatul (sau
cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi gărgăunii din cap:
– Nu-ş’ ce l-a
apucat dom’ doctor. Zice că lui îi plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul
ăsta nu poate întâmpla în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem
prostiile astea din cap?
Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi
sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar adolescentul
respectiv este un obiect care se află în posesia părinţilor şi la mila opiniei
sociale şi care trebuie remediat, de parcă ar fi un lucru material care s-a
stricat, care nu mai funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva
deţinut… în regim de detenţie.
În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a
stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt, orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un gen sau
altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este atracţie.
Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când te-ai simţit atras de
o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai putut să controlezi în vreun fel
atracţia, ai putut să decizi pe cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti?
Şi-atunci, dacă se spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă
raţiunea, de ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să
iubească, de cine să se simtă atrase?
Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane care
se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu toate, acestea să
se supună regulilor sociale şi să aibă o familie standard, de convenienţă, doar
din cauza presiunii sociale. Şi persoanele acestea, deşi sunt atrase de
persoane de acelaşi sex, rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu
dau curs dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste
persoane heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu
adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere psihologic,
trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale unei persoane heterosexuale
care e forţată să trăiască într-o căsătorie gay.
Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile
semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o etichetă
discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au existat curente
religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem psihoterapeutice, dar nu
cred că acestea îşi merită prefixul) care au încercat să vindece
homosexualitatea. Şi multe au pretins că au şi reuşit. Nu intenţionez să
descriu aici metodele folosite de terapia
de conversie sau de terapia
reparatorie pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai
multe despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei o
carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai detaliat), dar este
imperios necesar să menţionez că acestea nu sunt metode terapeutice, ci sunt,
mai curând, şi nu cred că exagerez când spun acest lucru, metode de tortură
moderne. Dacă în antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse dispozitive,
cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă se mai aplică, deşi legal
vorbind este interzisă) folosesc metode psihologice pervertite şi
distorsionate, folosindu-se de emoţiile persoanelor gay, de vinovăţia şi
ruşinea acestora, în încercarea de a le inhiba pornirile, dorinţele,
sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt,
metode de condiţionare, de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli
dezagreabili. Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc),
dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu să
condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea este, în primul
rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e deloc surprinzător, deci, faptul
că metodele care pretind că vindecă homosexualitatea au efecte negative pe
termen lung – vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte dăunătoare.
Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi mai
bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a cuiva. De ce ar
deranja pe cineva orice activitate sexuală care este liber şi deplin consimţită
de ambii parteneri? Atâta vreme cât ambii parteneri simt plăcere şi se bucură
de acest lucru? Tu ce-ai spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală
preferată este deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea?
Deşi îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?
Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi
despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te invit să citeşti
cartea Iuliei Molnar, Psihologia identităţii gay,
proaspăt publicată de editura SPER.
Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul de
duminică din cadrul Programul de formare
în Psihosexologie organizat de Institutul
SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative de percepere şi
trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi persoane gay. Iar aceasta
îmi aminteşte că unul dintre motivele pentru care am ales acest program de
formare în detrimentul altuia care există la noi în ţară este faptul că
cealaltă şcoală de psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru
nu numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană, cu
drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci, paradoxal, este în dezacord inclusiv cu Manualul de
Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai
figurează ca tulburare de câteva decenii bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu