Paradisul pierdut – Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii

La începuturi nu era nimic, dar mai târziu, în vremurile „Facerii”, „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Şi aceea a fost prima casă pe care a cunoscut-o cel dintâi om. Iar acolo el se simţea în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă.

Cele patru râuri care izvorau din centrul grădinii, îndreptându-se în cele patru zări, fixau spaţial grădina conferindu-i echilibrul unei mandale. Tot ele sunt cele care generează şi susţin viaţa în grădină, dar şi dincolo de marginile ei, cu apa lor care dă naştere vieţii, dar o şi întreţin.

Tot în mijlocul grădinii, al lumii cunoscute, se află şi copacul vieţii şi copacul cunoaşterii binelui şi a răului. El este centrul universului, axis mundi, cel care este, simultan, şi sursă de hrană, dar şi sursa expulzării, a izgonirii, a pierderii paradisului.

Grădina are, evident, şi limite. Îţi vine să te întrebi, însă, sunt limitele externe şi obiective sau sunt rezultatul fricii de necunoscut, ziduri pe care singuri ni le ridicăm pentru a ne proteja de ceea ce nu vrem sau nu putem să cunoaştem, ziduri prin care ne apărăm de ceea ce este altfel şi diferit? Şi, poate, tot pentru a ne proteja, există şi labirintul din grădină, cel prin care se pot rătăci cei neiniţiaţi, nereuşind să ne atingă, nici fizic, dar nici psihic.

Acestea sunt câteva aspecte fundamentale ale grădinii primare, cea pe care cel dintâi om a iubit-o atât de mult încât a luat amintirea acestei case originare cu el şi a încercat să o recreeze peste tot pe unde a ajuns, în cele mai aride deşerturi, dar şi în navele spaţiale în care a plecat să colonizeze tot spaţiul…

Dar ce părere ai avea dacă ţi-aş mai spune ceva la care să reflectezi, deturnându-te de la nemărginirea universului la microuniversul creator: toate aceste simboluri se regăsesc şi în pântecele care dă naştere, prima casă pe care fiecare dintre noi a cunoscut-o intim, în care a fost în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă, până când pomul vieţii, placenta, a fost despărţită de noi şi am fost expulzaţi în lume pentru a ne afla rostul şi pentru a ne câştiga existenţa…

Asta ca să nu mai pomenesc despre interpretarea grădinii ca fiind sistemul psihic uman…

[Toate acestea le-am (re)descoperit la o a doua prelegere pe care am audiat-o la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare”, Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii, prezentată de Johanna Schacht, de la Societatea Internaţională de Psihologie şi medicină Pre- şi Perinatală din Germania.]

P.S. Nu toate dintre aceste interpretări îi aparţin neapărat prezentatoarei.
P.P.S. M-am simţit mândru, din nou, de faptul că întreaga lume îl (re)cunoaşte pe Mircea Eliade, numele şi ideile acestuia apărând, adesea, explicit în prelegere.