- De ce nu vrei să ieşi? Ţi-e frică de mine?
- Nu. Dar nu îmi place de tine. Eşti prea serios.
- Păi aşa sunt oamenii mari. Când cresc devin serioşi.
- Ce înseamnă să fii serios?
- Serios înseamnă să fii mare... adică, ce vreau să spun e... că înseamnă să fii responsabil şi să ai grijă de tine şi de alţii. Să mergi la serviciu şi să câştigi bani, să te căsătoreşti şi să ai grijă de soţie şi de copiii tăi...
În acest moment a ieşit de sub masă şi s-a cocoţat pe un scaun. Stătea cu mâinile sub el şi îşi legăna picioarele care nu-i ajungeau jos de pe scaunul prea înalt.
- Eu nu vreau să fiu serios. Şi nici să cresc nu vreau.
- Păi nu se poate. Toţi copiii cresc mari şi devin adulţi.
- Nu-i adevărat. Mi-a citit mie mama despre Peter Pan. Şi să ştii că nici eu nu o să cresc mare. Niciodată. Nu vreau să devin serios. Eu vreau să alerg, să mă joc, să râd cu prietenii, să-mi facă buni prăjituri, iar mami să-mi citească poveşti în fiecare seară, să mă joc de-a căluţul pe genunchii bunicului şi să îl caut pe tati în buzunare când vine seara acasă, ca să văd ce mi-a adus.
- Da, dar Peter Pan a căzut din cărucior şi a ajuns în Ţara de Nicăieri şi de-aia nu a mai crescut. Şi el n-o avea nici pe mami, nici pe buni.
- Ei, şi? Las’ că ştiu eu mai bine. Ţara de Nicăieri este chiar aici, lângă noi. De fapt, noi suntem în acel loc chiar acum. Numa’ că tu eşti prea mare şi prea serios şi nu mai poţi să vezi asta. Vezi, de-aia nu vreau eu să mă fac mare.
- Toţi oamenii cresc. Cum o să faci tu să nu mai creşti?
- M-am plictisit de vorbit. N-ai vrea mai bine să ne jucăm. Ce zici? Eu sunt Făt Frumos, iar tu eşti Zmeul Zmeilor şi ai furat-o pe Ileana Cosânzeana, iar eu o să vin acuma să o salvez…
Mi-ar plăcea să cred că m-am prins în joc şi mi-am adus aminte şi cum se face asta. Dar nu ştiu dacă am făcut-o pentru că m-am trezit şi am realizat că acesta era, de fapt, un vis pe care l-am avut într-o dimineaţă. Şi după aceea m-am trezit gândindu-mă la distanţa care ne separă de copilărie. La cât de mult ne-am îndepărtat de copilul din noi, cât de serioşi şi de rigizi suntem, cât de înguşti am devenit şi cât de mult fugim de noi înşine, de fapt.
Unde esti copilarie cu "povestea ta cu tot"? Foarte frumos visul tau si in concordanta cu realitatea, pentru ca multi dintre noi isi pierd sufletul de copil, se maturizeaza inainte de vreme si uite asa nu ne mai traim copilaria cum se cuvine, ca sa nu mai vorbim cat de seriosi si responsabili ne facem fata de viata, uitand de micile bucurii si poate chiar de noi insine :(
RăspundețiȘtergereAseară am fost la petrecerea băieţelului unei prietene care tocmai a împlinit 6 ani. Am făcut concurs de maşinuţe (am pierdut, pentru că buldozerul meu era mult mai lent şi avea şi fir) şi m-am ”bătut” cu puiul de dagon (evident că tot el a câştigat pentru că avea mult mai multă energie – am pierdut prin abandon).
RăspundețiȘtergereM-am simţit foarte bine şi am realizat şi că ştiu încă să mă joc, deci probabil că mai am o şansă…
imi place mult sa ma joc cu copiii pentru ca ei sunt cu adevarat liberi, pentru ca ei se ofera cu totul jocului lor, care este viata lor, este totul
RăspundețiȘtergereei te critica pe fata, dar nu te judeca, si asta nu va schimba sentimentele lor fata de tine
Radu draga, ma bucur mult ca ai lasat copilul din tine sa-ti vorbeasca, sa se manifeste
de multe ori copiii sunt adevarati maestrii ai vietii
daca ne-am putea abandona prezentului precum ei se abandoneaza jocului, cu siguranta am fi mai fericiti
Am cunoscut un adult ce avea comisurile buzelor lasate in jos, nu zambea niciodata pe strada, era un "om mare" care oferea sfaturi, era "cineva important". Ce diferenta intre aceasta imagine si poza pustiului zambitor... :)
RăspundețiȘtergereUnde oare o fi disparut zambetul?
@Anonim 1:
RăspundețiȘtergereMulţumesc. Şi eu sper să am cât mai des ocazia, şi mai ales libertatea, să mă joc. Şi să aud emoţiile copilului din mine.
@Anonim 2:
Este o diferenţă de experienţă. Care poate fi pozitivă sau negativă; care poate fi interpretată pozitiv sau negativ; care poate fi constructivă sau demolatoare.
Uneori experimentarea vieţii îi face pe "oamenii mari" să uite să zâmbească şi să creadă că dacă sunt serioşi, dedicaţi, dacă ajung "importanţi", atunci au câştigat.
Şi uneori această luptă poate fi mult prea îndelungată şi pe parcursul ei oamenii pot uita ceea ce este cu adevărat important, pot uita de ei înşişi. Sper, pentru toţi cei care au uitat să zâmbească, să descopere resurse pentru a surâde. Şi să îşi amintească de bucuria de a trăi.
E interesanta concluzia ta :"Şi după aceea m-am trezit gândindu-mă la distanţa care ne separă de copilărie. La cât de mult ne-am îndepărtat de copilul din noi, cât de serioşi şi de rigizi suntem, cât de înguşti am devenit şi cât de mult fugim de noi înşine, de fapt."
RăspundețiȘtergereAm incercat de multe ori sa am naivitatea copilului care nu are obiective ci face totul din placerea de a darui... Din nefericire, "Oamenii mari" primesc cadoul dar au pretentii...Stii, as fi vrut sa fie obiectul X sau Z sau Y...Nu se pot bucura precum un copil, de orice lucru frumos...Oamenii mari cauta utilitatea. Cei mici nu se gandesc la asta. Oamenii mari doresc un cadou de o anumita valoare... Cand eram mic, vanam iepureste orice miscare din casa, in noaptea de Sf Nicolae, de Craciun sau Paste. Stiam ca in miez de noapte CINEVA se strecoara si imi lasa in cizmultite sau langa pat un cadou. Din nefericire, adormeam si ma trezeam doar dupa ce acel CINEVA parasea incaperea, evaporandu-se prin semiobscuritatea luminilor de 40W cat aveam voie sa consumam pe timpul epocii de aur. Simteam doar curentul de aer provocat de acel CINEVA. Avand confirmarea ca a trecut prin incapere, asteptam 10 minute pana cand ajungeam si dibuiam pe intuneric formele cadoului... Uneori era impachetat si trebuia sa astept pana a doua zi. Alteori, cutia in care erau papusile era prea mare pentru hartia de ambalaj asa ca ramanea deschisa...Le pipaiam parul bucalat, incercam sa vad ce culoare au ochii, le mangaiam si le lipeam de obraz... Imi crestea sufletul in mine de bucurie in timp ce mergeam sa reiau somnul sub plapuma calduroasa pana a doua zi, cand trebuia sa ma bucur inca odata...de data asta fara sa ma mai furisez. A fost odata ca niciodata este o realitate pe care o purtam cu noi, daca avem o poveste. Dar sunt atat de multe copilarii infirme, in care copii nu au primit niciodata, nimic, in care ziua de nastere sau alta sarbatoare trecea neobservata!
E fantastic daca ai reusit sa retraiesti copilaria si jocul ei alaturi de pustiul sarbatorit. Multi se simt prea batrani pentru jocuri! Sper sa ai norocul sa-ti cresti propriul copil si sa-i oferi ceea ce poate tu nu ai primit...