Oraşe pentru VIAŢĂ

În cadrul campaniei mondiale împotriva pedepsei cu moartea, la propunerea Comunităţii Sant'Egidio, Municipiul Bucureşti adera în acest an la iniţiativa "Oraşe pentru viaţă, oraşe împotriva pedepsei cu moartea". În data de 30 noiembrie 1786, a fost abolită pentru prima data în istorie pedeapsa cu moartea în Marele Ducat al Toscanei. Cu ocazia comemorării acestui eveniment important, Bucureştiul se alătură celor peste 60 de capitale şi 1200 de oraşe din întreaga lume pentru a spune "NU" pedepsei cu moartea. În toată lumea, în aceste zile, oraşele iluminează un monument simbol în semn de adeziune la iniţiativa "Nu există justiţie fără viaţă!".

Comunitatea Sant'Egidio si Primaria Municipiului Bucureşti organizează o manifestaţie în data de 29 noiembrie, la ora 18, în Piaţa Universităţii. Evenimentul se bucură de prezenţa primarului municipiului Bucureşti, Sorin Oprescu, şi a ambasadorului Italiei la Bucureşti, Excelenţa Sa, Mario Cospito.

Vă invităm să fiţi alături de noi şi să difuzaţi această iniţiativă!

Pe câţi bani te-ai vinde?

Era o vreme când eu asociam cuvântul centură cu cel de prostituţie. Acesta era locul unde se zvonea că fetele de moravuri uşoare îşi vând trupul pe bani. Între timp am aflat că acel cuvânt nu avea legătură directă cu cea mai veche meserie din lume (am descoperit şi alte sensuri şi utilităţi ale cuvântului centură) şi am mai aflat şi că nu mai este nicio ruşine să te vinzi şi că în prezent este o practică obişnuită, că astăzi oricine şi orice este de vânzare.

Când eşti student şi eşti proaspăt venit într-un oraş mare, eşti sedus de trepidaţia cotidiană, crezi cu tărie că totul este posibil şi că mâine vei reuşi să găseşti rampa care te va lansa către realizarea visurilor tale. Dar dacă eşti realist şi vrei să cauţi şi concret acea rampă, inevitabil, vei lua în mână un ziar să cauţi un loc de muncă, un contract de colaborare, ceva care să te ajute să-ţi câştigi independenţa şi să ajungi mai repede acolo unde intenţionezi. Însă, pe lângă anunţurile serioase, vei găsi acolo şi mirajul fabricilor de vise al căror scop este să atragă cu tot felul de promisiuni.

„Firmă cu capital străin, căutăm tânăr motivat şi capabil; oferim salariu motivant”. Acesta este un posibil anunţ. Unele sunt completate şi cu „posibilitate de câştig de .....” – care poate fi până la nu ştiu câte sute de euro; sau chiar mii. Cu cât este mai ambiguu anunţul şi cu cât sunt mai puţine detaliile concrete despre tipul de muncă şi despre firmă, cu atât este mai probabil să dai peste firme de tipul MLM (Multi Level Marketing) în care, dacă eşti motivat, „vor ajunge să muncească alţii pentru tine”. Nu am neapărat ceva împotriva acestor tipuri de firme, dar nu agreez secretomania pe care o adoptă şi faptul că nu te informează de la început că trebuie să vii cu bani la interviul de angajare.

“Căutăm persoane de orice vârstă, cu sau fără experienţă, disponibile pentru reclame, videoclipuri, public emisiuni TV, print-uri outdoor si indoor”. Acesta este un alt exemplu de anunţ care poate fi foarte atractiv la prima vedere. Câţi adolescenţi nu s-au visat actori, câţi nu şi-au imaginat că vor fi descoperiţi întâmplător de vreun vânător de talente şi că vor deveni vedete peste noapte? Iar pentru unii chiar se poate întâmpla. Dar pentru ceilalţi? Şi ce te faci când te duci la interviu şi ţi se spune, şi aici, că trebuie să dai atâţia pentru înscriere, după aia trebuie să mai plăteşti o sumă ca să ţi se facă un portofoliu de fotografii sau mai ştiu eu ce alte cheltuieli... neprevăzute. Şi ce te faci dacă nu rămâi decât cu un set de poze prea scump?

Unul dintre cele mai noi anunţuri însă sună cam aşa: „Învaţă cum să faci bani pe net fără investiţii, pornind de la zero. Descoperă care sunt cele mai simple modalităţi de a câştiga bani”. Uau! Deci nu ai nevoie decât de un calculator şi de o conexiune la internet. Şi să îţi faci timp să dai click-uri. Asta dacă nu cumva trebuie să dai şi aici vreo taxă pentru vreo înregistrare sau pentru vreun software. Şi dacă nu cumva trebuie să îi convingi şi pe mulţi alţii, foarte mulţi, să te “voteze”, pentru a avea o reţea de “referrali” care să te împingă pe culmile bunăstării. Nu zice nimeni că nu se fac bani pe net. Dar sunt de îndeplinit câteva condiţii esenţiale: să ai ce vinde, să ştii unde să dai click-urile pentru a vinde şi să mai ştii şi ce vinzi, evident. E posibil să greşesc, dar nu pot să nu mă întreb, totuşi, cum se face că programatorii, băieţi deştepti de felul lor, îşi sparg creierii să facă tot felul de programe, progrămele, softuri şi aplicaţii în loc să dea clik-uri?

Acestea sunt doar exemplele care mi-au venit în minte acum şi fac parte din categoria anunţurilor de recrutare. Mai sunt şi alte categorii de exemple şi cu siguranţă că există multe alte tipuri de fabrici de vise şi multe altele se vor inventa atâta vreme cât oamenii vor avea puterea şi imaginaţia să îşi dorească mai mult.

Aşa că vin şi te întreb şi pe tine. Astăzi, când poţi cumpăra în rate şi vise şi visuri, când agenţiile de publicitate fac reclamă la orice – de la detergenţi la terenuri ieftine pe Lună – dacă ar fi să te vinzi, tu câţi bani ai cere pentru tine? Ai încercat vreodată să te evaluezi? Sau tu faci parte din categoria care nu are preţ şi nu s-ar vinde niciodată?

Poveşti care nu adorm copiii

Zilele trecute vorbeam cu o mămică care este foarte atentă în legătură cu informaţiile pe care le oferă celor două fetiţe ale ei, cu modul în care îşi educă copii şi cu reacţiile pe care copiii le au la diverşi stimuli. Întâmplător sau nu, doamna respectivă lucrează cu copii, ceea ce explică interesul ei pentru acest subiect. Bine ar fi dacă ar exista mai mulţi astfel de părinţi care să fie atât de interesaţi de felul în care cresc cei mici.

Această doamnă mi-a povestit o legendă. Legenda Sfintei Filofteia, ale cărei moaşte se află la Curtea de Argeş. Toată povestea o puteţi citi dacă apăsaţi pe link-ul de mai jos. Pe scurt, este vorba despre o fetiţă de 12 ani, foarte credincioasă, care era atât de miloasă şi de darnică încât atunci când îi ducea mâncare la câmp tatălui ei împărţea din ea şi săracilor pe care îi întâlnea în cale. Într-o zi tatăl ei s-a supărat aşa de tare încât a aruncat cu barda după ea, a rănit-o la picior şi fata a murit. Însă şi-a închinat trupul lui Dumnezeu, iar acesta a făcut-o sfântă.

Legenda Sfintei Filofteia

Problema mămicii era că una dintre fetiţele ei a auzit legenda şi nu putea să înţeleagă cum se putuse întâmpla un lucru atât de îngrozitor. Această poveste poate avea diverse interpretări pentru adulţi, dar cum îi explici unui copil care aude întâmplător acestă poveste că tatăl fetiţei a aruncat cu securea după ea. Cum poate un părinte să fie atât de crud, atât de nedrept, atât de neînţelegător, atât de răzbunător şi mai ales atât de... ucigător. Singura modalitate de a explica aceste întâmplări, nu poate fi decât eroarea, greşeala, pierderea momentană a raţiunii. Dar pentru copil, părintele – mamă sau tată – este perfect, nu poate să greşească. O sugestie ar fi să i se prezinte copilului comparaţia dintre tată şi Tatăl ceresc, primul fiind întruchiparea imperfectă a Celuilalt, receptaculul prin care Dumnezeu se manifestă, dar care, cu toate astea, mai face şi greşeli, tocmai pentru că este om. Dar cum va percepe acest lucru un copil, va putea el să înţeleagă aceste lucruri sau sunt nişte concepte mult prea abstracte pentru o minte fragedă? Şi va vrea el să accepte că părinţii lui nu sunt perfecţi (cu toate că oricum va afla lucrul acesta la un moment dat)?

Această dilemă, la a cărei rezolvare încă mă mai gândesc, m-a făcut să realizez că mai avem şi alte astfel de legende în folclorul românesc, şi nu mă gândesc acum decât la Mioriţa şi la Legenda Meşterului Manole (m-a frapat şi fapul că şi Ana, şi Filofteia sunt acum în aceeaşi biserică – din investigaţiile pe care le-am făcut până acum nu am înţeles care este legătura dintre cele două, dacă există vreo legătură, dar este oricum o temă de gândit).

Întrebarea este însă cum le povesteşti copiilor despre pedeapsă şi sacrificiu? Şi cum poţi să le prezinţi aceste lucruri fără să îi sperii sau să îi traumatizezi? Când sunt copiii pregătiţi să înţeleagă că oamenii mai şi mor, uneori chiar în condiţii violente, atâta vreme cât nici noi, adulţii, nu putem discuta fără teamă despre „Întâlnirea cu Coana Mare”?

Dar alţii se pare că sunt mai optimişti. Căutând o imagine pentru a ilustra articolul am descoperit un joc care mie mi se pare un pic sinistru „Meşterul Manole – salveaz-o pe Ana”, dar pe care autorii îl recomandă copiilor peste 6 ani. Tare aş vrea să aflu cum le-au povestit ei copiilor lor despre Ana cea zidită de vie?

Conversaţie cu un copil

Un cunoscut a venit la mine cu un copil şi m-a rugat să am puţin grijă de el. Era un băieţel cu păr negru şi ochi vioi şi părea puţin agitat. Cât l-am condus pe acest prieten al meu până la uşă, puştiul a fugit şi s-a ascuns sub masa de la bucătărie. L-am convins cu greu să iasă de acolo ca să stăm de vorbă.

- De ce nu vrei să ieşi? Ţi-e frică de mine?

- Nu. Dar nu îmi place de tine. Eşti prea serios.

- Păi aşa sunt oamenii mari. Când cresc devin serioşi.

- Ce înseamnă să fii serios?

- Serios înseamnă să fii mare... adică, ce vreau să spun e... că înseamnă să fii responsabil şi să ai grijă de tine şi de alţii. Să mergi la serviciu şi să câştigi bani, să te căsătoreşti şi să ai grijă de soţie şi de copiii tăi...

În acest moment a ieşit de sub masă şi s-a cocoţat pe un scaun. Stătea cu mâinile sub el şi îşi legăna picioarele care nu-i ajungeau jos de pe scaunul prea înalt.

- Eu nu vreau să fiu serios. Şi nici să cresc nu vreau.

- Păi nu se poate. Toţi copiii cresc mari şi devin adulţi.

- Nu-i adevărat. Mi-a citit mie mama despre Peter Pan. Şi să ştii că nici eu nu o să cresc mare. Niciodată. Nu vreau să devin serios. Eu vreau să alerg, să mă joc, să râd cu prietenii, să-mi facă buni prăjituri, iar mami să-mi citească poveşti în fiecare seară, să mă joc de-a căluţul pe genunchii bunicului şi să îl caut pe tati în buzunare când vine seara acasă, ca să văd ce mi-a adus.

- Da, dar Peter Pan a căzut din cărucior şi a ajuns în Ţara de Nicăieri şi de-aia nu a mai crescut. Şi el n-o avea nici pe mami, nici pe buni.

- Ei, şi? Las’ că ştiu eu mai bine. Ţara de Nicăieri este chiar aici, lângă noi. De fapt, noi suntem în acel loc chiar acum. Numa’ că tu eşti prea mare şi prea serios şi nu mai poţi să vezi asta. Vezi, de-aia nu vreau eu să mă fac mare.

- Toţi oamenii cresc. Cum o să faci tu să nu mai creşti?

- M-am plictisit de vorbit. N-ai vrea mai bine să ne jucăm. Ce zici? Eu sunt Făt Frumos, iar tu eşti Zmeul Zmeilor şi ai furat-o pe Ileana Cosânzeana, iar eu o să vin acuma să o salvez…

Mi-ar plăcea să cred că m-am prins în joc şi mi-am adus aminte şi cum se face asta. Dar nu ştiu dacă am făcut-o pentru că m-am trezit şi am realizat că acesta era, de fapt, un vis pe care l-am avut într-o dimineaţă. Şi după aceea m-am trezit gândindu-mă la distanţa care ne separă de copilărie. La cât de mult ne-am îndepărtat de copilul din noi, cât de serioşi şi de rigizi suntem, cât de înguşti am devenit şi cât de mult fugim de noi înşine, de fapt.

Poveştile de lângă noi

Cu ceva timp în urmă, în drumul meu spre serviciu, treceam aproape în fiecare dimineaţă pe lângă o femeie care vorbea singură sau se certa cu trecătorii; asta atunci când nu dormea învelită cu vreo cutie de carton. Era murdară şi zdrenţăroasă şi recunosc că mi s-a întâmplat de multe ori să îmi ţin respiraţia atunci când treceam pe lângă ea, pentru că nu mirosea tocmai a apă de trandafiri.

La un moment dat însă mi-a ajuns la urechi povestea acelei femei. Fusese o femeie ca toate femeile: avea o casă a ei şi era căsătorită. Avea şi un soţ care o iubea şi avea şi o fată fumoasă. Dar într-o zi fata a venit acasă şi i-a spus că este însărcinată. Femeia s-a supărat; s-au certat; i-a spus că nu poate ţine copilul; şi în ziua următoare fata s-a aruncat de la balcon. De atunci minţile femeii s-au rătăcit printre amintirile de dinainte de eveniment şi nu a mai vrut nici să se ducă acasă. A ales să doarmă pe un petic de carton.

Aceasta este una dintre poveştile care trec zilnic pe lângă noi şi nu le ştim sau le ignorăm chiar dacă le ştim. Şi mai ştiu şi altele.

De pildă, cunosc un băiat care a terminat două facultăţi, un masterat şi încă vreo câteva specializări, care s-a angajat la o multinaţională de prestigiu şi părea că îşi construieşte o carieră de succes. Era pe val şi atunci când îl vedeai nu puteai decât să te molipseşti de buna lui dispoziţie şi de atitudinea încrezătoare pe care o emana. Când l-am văzut eu ultima oară însă, la metrou, era doar umbra lui. Părea mahmur, era dus pe gânduri şi bea des dintr-un suc. Avea un rucsac mic în spate şi o punga de supermarket la picioare. Mi-a spus că a ratat un contract, şi-a ieşit din fire şi s-a certat cu clientul şi a rămas fără job. Şi nu a mai reuşit nici să se angajeze în altă parte pentru că nu primea recomandări favorabile. Obosise, iar acum pleca dezamăgit înapoi în provincie.

Mai ştiu o fată, despre care ai putea spune la prima vedere că este piţipoanca de mall tipică. Eu ştiu însă că este un director de marketing foarte bun. Şi mai ştiu şi că tatăl ei este profesor universitar, că mama ei este medic şi că tot timpul au împins-o de la spate, că întotdeauna s-au aşteptat ca ea să fie cea mai bună în tot ce face. Şi ştiu şi că ea s-a străduit mereu să le facă pe plac, deşi ar fi vrut mai mult să iasă cu fetele la un film şi să vorbească despre ultimele picanterii mondene decât să citească teancuri de cărţi şi tratate. Şi mai ştiu şi că se pregăteşte să le spună părinţilor că vrea să se căsătorească cu un băiat care lucrează ca barman...

Acestea sunt doar exemple însă. Câte alte astfel de poveşti nu mai sunt lângă noi şi habar nu avem de ele! Poate că ar trebui ca data viitoare când trecem pe lângă cerşetorul de la colţul străzii, cel pe care îl vedem zilnic acolo şi îl ignorăm, poate că ar trebui să ne întrebăm măcar care o fi povestea lui? Ce tragedie se ascunde în spatele zdrenţelor?

Eu m-am mutat de ceva vreme. Acum nu o mai văd pe femeia în zdrenţe. Văd în schimb două bătrâne care stau fiecare pe câte o bancă. Nici măcar nu întind mâna să ceară; doar stau pe bancă şi tremură de frig şi de anii mulţi. Şi nici zdrenţăroase nu sunt. Oare unde sunt copiii lor?  

 
Phil Colins - Another Day In Paradise - Best of Phil Collins