Penurie de taţi?

Tatăl nostru care nu eşti în ceruri, ci eşti aici pe pământ, lângă noi, şi ne ocroteşti. Sau ar trebui să o faci...

Pentru că aud foarte des în jurul meu poveşti despre bărbaţi pentru care rolul de tată nu presupune decât atribuţii biologice.

Acel model de autoritate, care oferea copiilor confort şi siguranţă, care era stâlpul familiei, punctul de sprijn care le oferea încredere în ei înşişi doar privindu-l sau, şi mai bine, doar simţindu-l aproape, ştiind că îi susţine din umbră, să fie oare doar o poveste care aparţine trecutului? Să fi devenit doar o legendă?

Mi s-a întâmplat, din păcate, să îmi ajungă la urechi foarte multe relatări despre taţi care nu erau acolo pentru copiii lor. Care nu au fost disponibili din punct de vedere afectiv în copilăria timpurie. Care nu i-au încurajat ulterior, arătându-le că aprobă şi apreciază ceea ce fac ei, zdruncinându-le astfel încrederea în ei înşişi şi făcându-i să fie instabili şi nesiguri. Care nu le-au oferit un model la care să se raporteze şi pe care, după caz, fie să şi-l însuşească, fie să-l caute la partener; sau care, mai rău, le-au furnizat un model indezirabil, pe care să îl respingă complet. Care nu le-au furnizat copiilor lor confortul şi siguranţa de care aveau nevoie pentru a deveni adulţi echilibraţi, stabili, încrezători în ei înşişi şi în forţele lor.

Întâlnirea cu un terapeut poate fi benefică pentru mulţi dintre aceşti copii, chiar dacă între timp au crescut; ar putea să nu fie prea târziu nici pentru unii dintre taţi; foarte puţini ajung însă să se întâlnească cu un psiholog.

Şi mă întreb dacă nu cumva mişcările feministe, care vor ca femeile să fie egale cu bărbaţii, deşi suntem atât de diferiţi (dar şi complementari, din fericire), mă întreb deci, dacă nu cumva aceasta ar putea fi una dintre cauzele înstrăinării bărbaţilor din ziua de azi, una dintre cauzele pentru care aceştia au uitat sau au abandonat profesia de tată, lăsându-le pe femei să fie simultan şi mame, şi taţi?

Şi mă gândesc dacă nu ar fi util să înfiinţăm o „Şcoală a taţilor”, la care bărbaţilor să li se amintească ce presupune această profesie, cea mai importantă profesie din lume, alături de cea de mamă.

Până atunci însă, cel mai mult îmi doresc să fiu contrazis şi să mi se spună că mai există încă taţi care „profesează”, că sunt dezinformat şi că e doar o întâmplare că am auzit eu predominant poveşti negative.

Vals automobilistic

Bucureşti. Seară. O străduţă îngustă, undeva printre blocuri. Şi pe o parte şi pe cealaltă sunt parcate maşini. Singurul loc pe unde poate trece un pieton, acela fiind eu, este prin mijlocul străzii (mai mult sau mai puţin).

Tocmai ocoleam o gaură proaspătă, apărută misterios acolo de vreo câteva zile şi încă neacoperită – şi care probabil că aşa va şi rămâne până vine primăvara sau până când vor face una şi mai mare. Din faţă venea o Dacie aşa că am ocolit groapa şi m-am strecurat în spatele maşinii parcate lângă ea pentru a-i face loc să treacă. După această fentă reuşită am vrut să plec mai departe în aventura urbană doar pentru a observa că, din spate, venea un SUV, care mergea în aceeaşi direcţie cu mine. Aşa că am fost nevoit să fac o nouă fentă şi să mă pitesc între următoarele două automobile parcate pe margine.

Am scăpat cu bine din această ambuscadă însă am văzut că, la câţiva metri mai încolo, la o mică intersecţie, şoferul SUV-ului încerca să întoarcă. Dar între timp a mai apărut şi un Audi care venea din direcţie opusă. SUV-ul venea spre mine, cealaltă maşină mă privea ameninţător de unde oprise aşteptând să vadă ce va face celălalt şofer, iar eu eram în stradă şi nu prea mai aveam unde să mă ascund. Am avut prezenţa de spirit să mă uit şi peste umăr (din spatele meu nu mai venea nimic) şi am traversat strada spre partea opusă, singurul loc care părea în afara pericolului. Şi am scăpat cu bine din acest „pas de deux” automobilistic.

NOTE:

1. Chiar dacă descrierea de mai sus poate părea cuiva palpitantă, ea nu a fost, de fapt, decât un fapt cotidian, care se întâmplă zilnic pe străzile din Bucureşti – oraşul parcare. Nimic neobişnuit, nimic special.

2. Toată această aventură s-a întâmplat la viteze foarte mici. Nici unul dintre şoferi nu conducea ca un maniac pe străduţa îngustă pe care ne aflam, deci nu am fost nici o clipă în pericol de-adevăratelea.

3. Cel mai important lucru urmează acum însă. În secvenţa finală a descrierii de mai sus, când SUV-ul a trecut pe lângă mine şi şoferul (pe care, nu ştiu cum se face, dar îmi tot vine să îl scriu cu iniţială – Şoferul) m-a salutat cu palma dusă la frunte, salutul militar tipic. Salutul şi zâmbetul pe care-l avea m-a făcut să interpretez acel gest ca însemnând şi scuze, şi multumesc, în acelaşi timp şi m-a făcut şi pe mine să zâmbesc şi să realizez ca nu fusesem doar un obstacol în trafic, ci un pieton, un om. Şi aceasta este şi cauza pentru care m-am apucat să scriu acest articol. Pentru că am realizat că se poate comunica şi în situaţii foarte dificile, cu condiţia ca participanţii să îşi dorească acest lucru.

Dacă doreşti să dansezi nu trebuie decât să fii atent la partenerul de dans, iar acesta îţi va arăta cum să te mişti pentru a fi în armonie unul cu celălalt. Nici măcar nu trebuie să ştii paşii pentru că dansul nu este ceva teoretic, ci un miracol care se întâmplă atunci când îţi aşezi un picior lângă piciorul partenerului, uitându-te nu în jos, ci în ochii lui. Fiecare pas este important. Dansul apare însă doar când sunt înlănţuiţi mai mulţi paşi.

Dansaţi, va rog?

Micul toboşar

O prietenă dragă a recidivat astăzi – din nou, pentru a nu ştiu câta oară – şi mi-a trimis un mail cu un videoclip foarte interesant, cu micuţul Howard Wong distrându-se cu nişte tobe în faţa fanilor extaziaţi.

Acest moment şi-a atins scopul declarat, acela de a mă face să zâmbesc la începutul unei zile frumoase, dar a făcut chiar mai mult decât atât. Dincolo de admiraţia pentru acest puşti talentat m-a făcut să mă întreb ce înseamnă să te afli în locul potrivit, la momentul potrivit. Şi nu mă refer la cei care au avut ocazia să urmărească performanţa live, ci la cei care l-au oservat pentru prima oară când ţinea ritmul vreunei piese cu cine ştie ce obiect casnic, poate cu beţişoarele de orez pe care nu reuşea să le folosească pentru a culege vreun fel de mâncare exotică de-a lor.

Ceea ce vreau să spun este că nu e suficient să ai talent pentru a-l pune în valoare. Trebuie să mai fie şi cineva care să vadă lucrul acesta, fie cineva din afară, fie însăşi persoana respectivă. Eu, de pildă, sunt foarte talentat la desen. Dar nu m-a descoperit nimeni, nu mi s-a spus niciodată că am talent; sau poate că mi s-a spus, dar nu am fost eu pregătit să aud acest lucru. Aşa că nu mi-am exersat acestă aptitudine, desenând foarte rar, şi am rămas la stadiul unor stereotipii sau a unor forme şi haşuri mai mult sau mai puţin abstracte. Am avut relativ recent revelaţia că sunt talentat în acest domeniu şi poate că voi exersa această aptitudine sau poate că voi antrena în continuare calităţile pe care mi le-am descoperit mai demult şi pe care am ales să le utilizez şi să le îmbunătăţesc.

Eu nu sunt singurul în această situaţie. Fiecare dintre noi avem o sumă oarecare de aptitudini şi, de fiecare dată când alegem să aducem în câmpul atenţiei una dintre ele, unele dintre ele vor fi marginalizate, minimalizate sau chiar ignorate. Este vorba de alegere. Alegerea uneia, înseamnă diminuarea şansei alteia. Aşa cum se întâmplă şi în viaţa cotidiană, când suntem puşi în permanenţă în situaţia de a alege, iar în ziua de azi variantele dintre care trebuie să alegem sunt din ce în ce mai diversificate.

Aceasta este însă doar prima treaptă spre perfecţionarea talentului. După aceea urmează, de cele mai multe ori, foarte multă muncă, pentru a ajunge la nivelul pe care ţi-l doreşti. Dar atunci când faci ce îţi place, orice activitate devine o joacă şi totul este simplu şi se întâmplă ca de la sine. Dacă alegi bine, dacă e ceea ce ţi se potriveşte atunci eşti pe drumul cel bun.

Alege. Joacă-te. Urmează-ţi calea. Devino. Trăieşte.

Îmbrăţişarea

Dimineaţă. Metrou. Aglomeraţie. Zarvă. Grabă. Forfotă. Agitaţie. Zgomot. Reclame.

În toată această mulţime, văd cu coada ochiului o secvenţă care îmi atrage atenţia. Două fete de liceu care aleargă una către cealaltă şi apoi se îmbrăţişează strâns, de parcă nu s-ar mai fi văzut de-o eternitate. Cred că au stat aşa, îmbrăţişate, vreo jumătate de minut, ca şi cum nu ar mai fi vrut să se despartă niciodată, ca şi cum ar fi vrut să recupereze şi să-şi transmită toată dragostea pe care nu putuseră să şi-o împărtăşească cât timp au fost despărţite.

Şi, pe tot peronul, nimeni nu părea să vadă acea efuziune sentimentală, acea mostră de prietenie profundă, acea mărturisire sinceră a sentimentelor. Erau, cu toţii, mult prea adânciţi în gândurile, grijile şi preocupările lor. Mi-aş fi dorit să mă duc la ele să le spun că sunt frumoase, că prietenia lor este un lucru deosebit, că le doresc să fie prietene încă o eternitate, că e un lucru superb să îşi împărtăşeasca sentimentele... dar eu nu am putut fi la fel de liber ca ele şi nu am făcut nimic din toate astea. Nu am făcut decât să le ofer un zâmbet cald şi aprobator, pe care probabil că nu l-au observat.

                      Image by: Meredyth Earnest

Această secvenţă pe care nimeni nu părea să o observe m-a făcut să mă gândesc la o alta, care cu siguranţă nu ar fi trecut neobservată, şi să mă întreb care ar fi fost reacţia celor din jur dacă cele două fete s-ar fi sărutat; sau dacă nu ar fi fost două fete, ci doi băieţi. Probabil că nu ar mai fi ignorat scena, ci ar fi fost scandalizaţi. Probabil că ar fi făcut remarci ironice sau poate ar fi fost chiar agresivi. Sau poate că ar fi rămas cufundaţi în lumea lor.

Aceeaşi secvenţă m-a făcut să mă gândesc şi la cât suntem de închişi în noi, cât de încorsetaţi suntem de normele sociale, cât de multe măşti avem în garderobă: câte una pentru fiecare ocazie socială în parte. Aceste măşti ne sunt utile până la un punct – pentru că nu putem să ne plimbăm goi pe stradă, nu-i aşa? –, dar pot deveni şi un obstacol în calea exprimării propriilor sentimente şi nevoi, a opiniilor sau a ideilor, a aprecierilor sau a criticilor, a ceea ce suntem cu adevărat. Şi, mai mult decât atât, putem ajunge chiar să ne confundăm cu ele dacă le purtăm prea mult.

Tu câte măşti ai purtat astăzi? Şi care dintre ele este masca ta preferată?

Alta este însă întrebarea cea mai importantă: 
Ai zâmbit azi în drum spre şcoală sau serviciu?