Către tine... 13 exerciţii de autocunoaştere, dezvoltare personală şi well-being [Sorina Daniela DUMITRACHE]

Cartea care se citeşte cu ochii închişi

Ei, dar cum aş putea să citesc o carte cu ochii închişi? ai putea întreba, şi pe bună dreptate, după ce vei fi citit subtitlul care m-am gândit eu că i s-ar potrivi acestei cărţi. Exact asta îţi voi explica eu în rândurile care urmează.

Către tine... este o carte de meditaţii. Meditaţii creatoare. Creatoare de tine. De un tine mai împlinit, mai complet, mai actualizat... mai înaripat, aş cuteza eu să mă avânt. Fiecare fragment al cărţii te îndeamnă la o călătorie diferită. Şi chiar dacă la început s-ar putea să ţi se pară că este o călătorie către spaţii îndepărtate, vei constata că, în toate, vei sfârşi prin a te întoarce la tine însuţi, cunoscându-te un pic mai profund. Înţelegându-te ceva mai bine. Îndrăgindu-te cu o idee mai mult.

Aceasta pentru că autoarea te provoacă, cu fiecare nouă invitaţie, să mai faci un pas către cunoaşterea unei părţi din tine, fie a uneia pe care nu o ştiai deloc, fie a uneia pe care poate că o uitaseşi. Dar fiecare capitol este, după cum spuneam, o meditaţie. Iar aceasta înseamnă că nu poţi trece la următoarea fără să meditezi. Şi acesta este momentul când ar trebui să închizi ochii şi să (re)creezi, încă o dată, itinerariul pe care tocmai l-ai citit. Mai „lecturează” o dată călătoria, de data aceasta cu ochii închişi şi fii atent la trăirile pe care le experimentezi pe parcursul lecturii. Închide ochii şi imaginează-ţi că autoarea te ghidează în călătoria către tine pe care urmează să o faci. Îi auzi vocea deja, nu-i aşa?

Iar aceasta ar putea fi şi o posibilă sugestie pentru viitor: cartea să fie însoţită şi de un suport audio, pentru a putea fi citită „de-adevăratelea” cu ochii închişi…

Şi, în loc de încheiere, o să parafrazez un fragment din carte, fragment ce mi se pare că descrie foarte bine ceea ce poate descoperi o persoană care a pornit pe drumul (deloc uşor, dar cu atât de multe beneficii reale la capătul lui) al căutării de sine şi, mai ales, al dezvoltării personale:

„Pe măsură ce înaintezi [...] începi să iei contact cu sunete, culori... pânze cu fragmente de vieţuire, fotografii atent înrămate sau lustruite cu grijă de colecţionar, relicve din amintiri memorabile sau întâmplări proaspete, felii de drame sau fluturi în stomac atent conservaţi, acţiuni brave sau stres autoîntreţinut, în decoraţii inutile ori false onoruri, diplome menite a întreţine varii mituri locale sau familiale, supra-adaptări la ferestre ferecate, bucăţi de sine ponosite, încriptate sau fantomizate, fâşii lăuntrice scotomizate, interdicţia de a creşte ori poate parentalizare pe pânza în ulei, separări şi regăsiri, dolii şi naşteri, scenarii şi contrascenarii, identificări şi proiecţii, investiri şi contrainvestiri, umbre şi lumini... vise împăiate şi aşteptări volatile, grandilocvenţă sau sobrietate, dependenţe şi desprinderi, metaforizări şi de-metaforizări, trăiri inefabile sau lipsă de sens, iluzii şi realităţi, negocieri şi renegocieri, încercări şi renunţări, ilaritate şi hohote de plâns, frica de moarte sau himera nemuririi prin descendenţi, adevăruri peremptorii sau prezbitism intelectual, dreptul la a creşte, plăcerea de a oferi, provocarea de a cere, încântarea de a împărţi, răsfăţul de a afla, maturizarea lui a crea, cutezanţa de a cuceri, bucuria de a fi...”

Dacă doriţi să achiziţionaţi cartea, iată şi link-ul către librăria virtuală a editurii:

Editura SPER… pentru că lectura are greutate.

Paradisul pierdut – Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii

La începuturi nu era nimic, dar mai târziu, în vremurile „Facerii”, „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Şi aceea a fost prima casă pe care a cunoscut-o cel dintâi om. Iar acolo el se simţea în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă.

Cele patru râuri care izvorau din centrul grădinii, îndreptându-se în cele patru zări, fixau spaţial grădina conferindu-i echilibrul unei mandale. Tot ele sunt cele care generează şi susţin viaţa în grădină, dar şi dincolo de marginile ei, cu apa lor care dă naştere vieţii, dar o şi întreţin.

Tot în mijlocul grădinii, al lumii cunoscute, se află şi copacul vieţii şi copacul cunoaşterii binelui şi a răului. El este centrul universului, axis mundi, cel care este, simultan, şi sursă de hrană, dar şi sursa expulzării, a izgonirii, a pierderii paradisului.

Grădina are, evident, şi limite. Îţi vine să te întrebi, însă, sunt limitele externe şi obiective sau sunt rezultatul fricii de necunoscut, ziduri pe care singuri ni le ridicăm pentru a ne proteja de ceea ce nu vrem sau nu putem să cunoaştem, ziduri prin care ne apărăm de ceea ce este altfel şi diferit? Şi, poate, tot pentru a ne proteja, există şi labirintul din grădină, cel prin care se pot rătăci cei neiniţiaţi, nereuşind să ne atingă, nici fizic, dar nici psihic.

Acestea sunt câteva aspecte fundamentale ale grădinii primare, cea pe care cel dintâi om a iubit-o atât de mult încât a luat amintirea acestei case originare cu el şi a încercat să o recreeze peste tot pe unde a ajuns, în cele mai aride deşerturi, dar şi în navele spaţiale în care a plecat să colonizeze tot spaţiul…

Dar ce părere ai avea dacă ţi-aş mai spune ceva la care să reflectezi, deturnându-te de la nemărginirea universului la microuniversul creator: toate aceste simboluri se regăsesc şi în pântecele care dă naştere, prima casă pe care fiecare dintre noi a cunoscut-o intim, în care a fost în siguranţă, ocrotit şi fără nicio grijă, până când pomul vieţii, placenta, a fost despărţită de noi şi am fost expulzaţi în lume pentru a ne afla rostul şi pentru a ne câştiga existenţa…

Asta ca să nu mai pomenesc despre interpretarea grădinii ca fiind sistemul psihic uman…

[Toate acestea le-am (re)descoperit la o a doua prelegere pe care am audiat-o la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare”, Potenţialul terapeutic al simbolului grădinii, prezentată de Johanna Schacht, de la Societatea Internaţională de Psihologie şi medicină Pre- şi Perinatală din Germania.]

P.S. Nu toate dintre aceste interpretări îi aparţin neapărat prezentatoarei.
P.P.S. M-am simţit mândru, din nou, de faptul că întreaga lume îl (re)cunoaşte pe Mircea Eliade, numele şi ideile acestuia apărând, adesea, explicit în prelegere. 

Când psihoterapeutul POATE să atingă clientul

Deşi mă consider o persoană spirituală, am fost mai mereu reticent la teoriile care aduc în prim plan energii eterice care nu pot fi măsurate exact cu instrumentele ştiinţei actuale. Dar nu la fel au stat lucrurile cu prezentarea doamnei Amara Renate Eckert, de la Universitatea Darmstadt, din Germania, „Mindful Body-Psychotherapy”.

Am audiat această prelegere în acest week-end, pentru că am fost invitat să particip la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare: ”Dinamicile schimbării personale, interpersonale, familiale şi colective - între realitate şi mistificare” – a cincea ediţie.

Spun prelegere, dar a fost mai mult decât atât, a fost un dialog plin de sens şi semnificaţie. Deşi iniţial doamna Eckert a început expunerea pe baza unor slide-uri, a rămas la al treilea sau al patrulea, pentru că, după o demonstraţie practică simplă, dar semnificativă şi profundă, prelegerea a continuat ca o conversaţie în care sala întreba iar doamna Eckert răspundea. Şi invers.

Mindfulness nu este atât un concept, cât mai curând o stare – nu este vorba despre a-ţi folosi mintea, ci de A FI cu totul, cu mintea, cu trupul, cu emoţiile şi cu propria ta esenţă interioară bazală şi fundamentală. Este starea în care eşti esenţă şi îţi permiţi să fii tot ceea ce eşti, fără să contrazici, fără să judeci. Percepi ceea ce eşti şi înţelegi.

Această abordare vede psihicul ca fiind structurat pe mai multe straturi: masca socială externă, armura corporală fizică, stratul emoţional bazal şi sinele profund şi central. Contactele obişnuite între oameni se realizează, cel mai adesea, de la primul nivel, cel al măştii sociale. Contactul psihoterapeutic însă, se realizează la nivelul cel mai profund, al sinelui. Iar această abordare presupune rezonarea terapeutului, din centrul său profund, cu profunzimile clientului şi, aici urmează partea inedită, terapeutul chiar îşi atinge clientul, aşa cum simte că are acesta nevoie în acel moment. Sau nu îl atinge, dacă aşa simte.

Această rezonanţă nu se realizează ca prin farmec, ci necesită, aşa cum a repetat de mai multe ori doamna Eckert: „traning, traning, training”. Şi, prin acest antrenament, atunci când TU ai acces la sinele profund poţi rezona eficient şi efectiv cu cel de lângă tine şi îl poţi ajuta să intre, şi EL, clientul, în contact cu propriul lui corp, cu propriile lui emoţii, cu propriul sine. Iar contactul intim, profund şi real cu tine însuţi are ÎNTOTDEAUNA efecte chatartice şi vindecătoare.

Această prelegere/atelier a avut şi pentru mine efecte revelatoarea profunde, pentru că am avut ocazia să realizez despre mine lucruri pe cât de simple, pe atât importante; atât de simple încât dacă nu aş fi participat la această manifestare nu le-aş fi aflat, pentru că nu m-aş fi gândit să mă privesc atât de simplu şi de clar, dintr-o perspectivă din care să nu (mă) judec, să nu (mă) critic, ci doar să fiu.

(de)Construcţia propriei măşti

Atelier creativ-experienţial de autodescoperire

Suntem învăţaţi, încă din copilărie, cum să alegem din garderoba plină cu măşti şi cum să o purtăm pe cea potrivită fiecărei ocazii/situaţii/eveniment…

Uneori ne vine atât de bine, ni se potriveşte atât de mult, încât uităm să o mai dăm jos. Iar uneori uităm inclusiv faptul că purtăm o mască.

Tocmai de aceea te invit la un atelier creativ experienţial la care să lepezi masca pe care o porţi şi să îţi construieşti, CONŞTIENT, o mască nou-nouţă. Iar în acest proces s-ar putea să descoperi şi ce ascunzi dedesubt – de ceilalţi, dar şi de tine. Îţi garantez că sigur o să afli ceva nou despre tine!

Pentru înscriere, trimite un mail până la data de 10 aprilie 2014, pe adresa radufilip@yahoo.com, în care să spui ce te-a motivat să te înscrii.

Acest atelier are un număr limitat de locuri. Grăbeşte-te să te înscrii!

Unde: Prăvălia părinţilor (Bd. Unirii 73, bloc G3, sc. 2, et. 3, ap. 41)
Cât: Doar 10 lei (care vor fi utilizaţi pentru achiziţionarea unor materiale necesare pentru desfăşurarea atelierului)
Când: Sâmbătă, 12 aprilie 2014, 11:00-14:00
Trainer: Radu Filip 

Când, unde, cum şi cu ce te AŞTEPŢI să ajungi unde vrei?

Workshop de dezvoltare personală care abordează creativ-experienţial aşteptările prin perspectiva obiectivelor personale

Fiecare dintre noi îşi doreşte să aibă o viaţă fericită şi împlinită.

Însă unii muncesc pe brânci, mult timp, ca să-şi atingă obiectivele pe care şi le-au propus, iar când ajung acolo îşi dau seama că nu sunt chiar atât de mulţumiţi pe cât şi-au dorit sau au crezut că vor fi.

Alţii se străduiesc din răsputeri să atingă un ţel care pare să se îndepărteze mereu.

Mai sunt unii care încep diferite proiecte, uneori chiar mai multe de-odată, şi nu reuşesc să le ducă până la capăt. Iar astfel de exemple extreme pot continua.

Poate că nu eşti unul dintre ei, dar în mod sigur ai simţit, uneori, că eşti blocat într-o situaţie sau că nu ştii în ce direcţie ar fi mai bine să apuci ori nu ştii ce să faci mai departe pentru ca să-ţi fie bine ţie şi celor de lângă tine.

Aşa că te invit la o întâlnire la care să abordăm creativ obiectivele şi aşteptările. Nu îţi promit că vei pleca acasă cu răspunsuri la toate întrebările, dar în mod sigur vei avea un punct de plecare asupra căruia să lucrezi, pentru că îţi vei clarifica adevăratele obiective, îţi vei aminti că ai resurse pentru a le atinge, iar dacă îţi vei planifica bine acţiunile şi vei realiza demersurile necesare, vei reuşi să îţi îndeplineşti cu succes aşteptările.

Numarul de locuri este limitat, va rugam sa va programati prin email sau telefon!

Când: Sâmbătă, 15.03.2014, 11:00 - 14:00

Cât: GRATUIT!!!

Unde: Prăvălia părinţilor (Bd. Unirii 73, bloc G3, sc. 2, et. 3, ap. 41)

Cine: Radu Filip (consilier psihologic şi psihoterapeut experienţialist)

Înscrieri: radufilip@yahoo.com

0723360019 (Radu Filip)

Atelier de origami: Arta florilor din hârtie

Origami este arta plierii hârtiei.

Apărut în Japonia acum aproximativ o mie de ani, origami este şi un mod de relaxare şi un mod de a crea ceva din aproape nimic. Pentru origami nu ai nevoie decât de hârtie, de răbdare şi de puţină îndemânare.

Aşa că, dacă ai ultimele două calităţi - răbdare şi îndemânare - şi dacă doreşti să îţi reaminteşti cum este să te joci într-un mod creativ şi să creezi ceva frumos cu propriile tale mâini, te invit sâmbătă, 12 octombrie 2013, între orele 10:30-13:30, la un Atelier de origami, în cadrul căruia vom crea un aranjament floral din hârtie. (Nu te speria, nu e atât de greu pe cât pare.)

Preţul atelierului este de 80 RON, fiind incluse toate materialele necesare cursului. Şi vei pleca şi cu un cadou care să îţi permită să exersezi după aceea.

Şi, cum Atelierul de origami se adresează copiilor de orice vârsă - de la 7 la 99 de ani -, dacă eşti un părinte care doreşte să vină împreună cu copilul, pentru a se juca împreună, primiţi o reducere specială, preţul fiind în cazul acesta 120 RON, pentru amândoi.

Pentru înscrieri şi detalii suplimentare, mă puteţi contacta la adresa: radufilip @ yahoo.com.

Dacă doriţi să vă faceţi o idee mai detaliată despre origami, în general, şi despre flori din hârtie, în special, vizitaţi-mi pagina de Facebook: https://www.facebook.com/FloareDeHartie.

Vă aştept cu mult drag!

După 20 de ani

Cluj-Napoca. Ardeal. Istorie, tradiţie, civilizaţie, cultură, ospitalitate...

Dar Clujul înseamnă pentru mine mai mult decât atât. Mult mai mult. Este locul în care mi s-a limpezit privirea şi am început să văd altfel realitatea: a fost ca şi cum lumina de-acolo avea capacităţi revelatorii speciale care mi-au permis să disting mai bine ce este important, relevant, valoros, durabil. Ştiu că sună stereotip, dar întotdeauna am simţit că acolo m-am născut pentru a doua oară. Iar pentru asta, ori de câte ori mă întorc în Cluj, este ca şi cum m-aş întoarce acasă. Acasă, pe vechile străzi ale adolescenţei mele, atât de dragi mie.

Am revenit şi anul acesta, la multă vreme după ce ne despărţisem ultima oară, pentru a mă întâlni cu colegii de liceu, cei care au vrut şi au putut să vină, pentru a spune prezent la apelul făcut de dira’: Oprea Monica – cea mai mişto profă de fizică!

Eram o clasă specială, singura din ţară în anul respectiv, şi eram veniţi din toată ţara. Am rămas la fel de speciali şi ne-am răspândit prin toată lumea. Trecerea timpului şi exerciţiul realităţii au făcut să ne diferenţiem şi ca profesii: asistenţi sociali, economişti, executori judecătoreşti, ingineri, întreprinzători, profesori, psihologi, psihoterapeuţi, specialişti resurse umane, ziarişti şi chiar şi un primar. Dar cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, am rămas apropiaţi ca o familie, aşa cum eram şi în timpul liceului.

M-am bucurat foarte mult să îi văd pe toţi: Narcisa, Corina, Lăcră şi Nico, Ocsi, Sandu, Istvan, Tibi şi Costel, Lazăr, Ghiţă, Alin, celălalt Istvan, Sorin şi Daniel. Cumva, era de parcă nu îi mai văzusem de ieri, parcă erau aceeaşi. Mă tot refeream la întâlnirea din urmă cu zece ani spunând „anul trecut când ne-am întâlnit...” Toată această perioadă se condensase într-un singur an, deşi ştiam că se întâmplaseră multe între timp, ca aveam multe noutăţi de împărtăşit, o mulţime de poveşti de mărturisit şi un noian de amintiri de depănat. Iar timpul a fost atât de scurt, dar atât de intens! Am fi avut nevoie, probabil, de mai multe zile pentru a epuiza tot ce aveam de spus.

M-am bucurat să îi revăd, dar, mai ales, m-am bucurat să îi redescopăr, să realizez că fiecare dintre noi evoluase între timp şi eram, simultan, aceeaşi, dar şi altfel, diferiţi. Cred că, de fapt, este vorba de creştere, de maturizare. Nu vreau să spun că am îmbătrânit – eu unul nu mă simt chiar deloc bătrân – ci că am devenit mai înţelepţi datorită diverselor experienţe prin care am trecut fiecare dintre noi. Am descoperit lucruri noi despre fiecare dintre ei şi am sesizat nuanţe pe care în trecut nu le observasem sau le ignorasem. Am realizat, din nou, cât de dragi îmi sunt, toţi şi fiecare dintre ei.

Singurul regret, în afară de timpul prea scurt pe care l-am petrecut împreună, a fost că nu au putut veni toţi. Iar dacă ar fi venit toţi, am fi avut nevoie de şi mai mult timp...

Ne-am promis că ne vom vedea mai des.

Una dintre cele mai mari surprize a fost Pompiliu Manea, unul dintre profesori, care deşi a ajuns la o anumită vârstă, este în continuare plin de energie şi vitalitate. În prezent lucrează la un al doilea doctorat şi a făcut de curând Ocolul Pământului în... 119 zile. Aşa cum i-am spus şi dumnealui, sper să ajung şi eu la vârstă aceea şi să am atât de multă energie şi atât de multe planuri de viitor.

Înainte de întâlnire mă gândeam că nu e un lucru tocmai bun faptul că am ajuns în această perioadă a vieţii şi am încă multe planuri nefinalizate şi chiar şi unele proiecte pe care nici nu le-am început încă şi care chiar asta sunt deocamdată: proiecte. Am realizat însă că am suficient timp să finalizez atât proiectele prezente, cât şi multe altele viitoare, la care nici nu m-am gândit încă. Şi, mai ales, am înţeles că e bine să ai mereu ceva de făcut, să aştepţi ceva de la viitor, şi de la tine, pentru că numai aşa poţi creşte permanent şi poţi să îţi atingi potenţialul maxim.

Tu la ce visai când ai terminat liceul ? Ce planuri de viitor îţi făceai ? Câte dintre ele s-au îndeplinit, pe câte le-ai pierdut pe drum, câte dintre ele s-au transformat în altceva, pe câte le-ai şi uitat ?