Conversaţie cu un prieten.
– Lasă că am văzut eu în filme cum e cu psihoterapia asta. Clientul vorbeşte într-una şi povesteşte despre diverse şi despre orice, iar psihoterapeutul stă în fotoliu şi nu spune decât „Îhm. Da. Aşa…”
– Să ştii că, în mare măsură, chiar aşa e. Clientul trebuie să fie cel care vorbeşte în cabinet. Chiar ar fi o problemă dacă ar fi invers. Dar să ştii că vorbeşte şi terapeutul, chiar dacă nu aşa de mult. Dar rolul lui principal este de a ghida şi de a direcţiona discursul clientului astfel încât acesta să ajungă să îşi rezolve singur problemele şi să depăşească dificultăţile prin care trece.
– Şi cum ştie el care sunt lucrurile despre care trebuie să vorbească? Terapeutul, adică. De unde ştie el ce să întrebe şi cum să orienteze monologul clientului?
– Păi terapia se desfăşoară în conformitate cu un plan. Atât clientul, cât şi terapeutul, au nişte obiective pe care le urmăresc. Clientul vine la terapie pentru că are anumite dificultăţi, rezolvarea şi depăşirea acestora fiind obiectivele lui. Psihoterapeutul, pe de altă parte, vede lucrurile din exterior şi înţelege lucrurile în ansamblu, iar obiectivul lui este de a-l face pe client să ajungă să înţeleagă şi el cum funcţionează aceste mecanisme care îi provoacă probleme dezadaptative. Problema e că terapeutul nu îi poate descrie clientului mecanismul, ci doar să îl ajute pe acesta să îl descopere singur. În asta constă, de fapt, asistarea psihoterapeutică.
Uite, mi-a venit în mine o metaforă. Clientul este o casă. Fiecare problemă a lui este o cameră încuiată, la care nu are acces. Camera este parte din el, deci îl influenţează, dar nu ştie cum pentru că nu ştie ce se află înăuntru, aşa că nu ştie cum să soluţioneze problema care îl macină. Terapeutul vede (într-o măsură mai mare sau mai mică) atât planurile de ansamblu ale casei, cât şi fiecare uşă, cu încuietoarea ei, iar sarcina lui este de a-l ajuta pe client să înţeleagă cum funcţionează respectiva încuietoare şi să îşi construiască singur cheia care descuie acea uşă. Ai putea să îmi spui că aş putea să simplific lucrurile şi să îi dau pur şi simplu cheia. Dar, dacă aş face asta, clientul nu ar putea deschide uşa ori de câte ori îşi doreşte sau are nevoie, pentru că, deşi ar avea cheia, dacă nu înţelege cum funcţionează încuietoarea, nu ar putea să aibă acces la ea, să o descuie.
– Deci psihoterapia înseamnă deschiderea tuturor uşilor, iar după ce toate uşile au fost descuiate se termină terapia?
– Ei, nu. Nu chiar. Unele camere s-ar putea să rămână încuiate pentru totdeauna, la fel de bine după cum pot rămâne şi camere secrete, de care să nu ştie nici clientul, nici terapeutul. Terapia se încheie atunci când se descuie toate uşile pe care clientul doreşte şi/sau poate să le descuie în momentul prezent.
– Îhm. Da. Aşa…
***
Chiar am avut această discuţie, deşi mărturisesc că nu a fost atât de elaborată în prima fază. Dar, pentru că mi-a plăcut foarte mult metafora cu cheia şi cu încuietoarea, mi-am spus să o împărtăşesc.
