Etape ale RELAŢIEI DE CUPLU

Aşa după cum sunt sigur ca deja aţi ghicit, este vorba despre EL şi despre EA, evoluând într-o relaţie de cuplu din momentul în care se întâlnesc şi se curtează până la momentul în care ajung să contempleze ceea ce au realizat împreună într-o viaţă de om. Redau mai jos o descriere succintă a etapelor prin care trec cei doi, etape care nu sunt numai ale relaţiei de cuplu, ci etape ale vieţii, ale creşterii şi devenirii fiecăruia dintre noi, şi prin care trecem fiecare în cel mai bun mod posibil.

1. Magia iubirii

Curiozitate, seducţie, simbioză, luna de miere

Este perioada fluturilor în stomac şi a capului în nori. Atunci când te îndrăgosteşti fulgerător. Seducţie. Nebunie şi pasiunea la cote maxime. Emoţii la fiecare întâlnire şi comunicare din priviri, fără cuvinte. Nu există deosebiri, iar asemănările sunt exagerate. Preţuirea fiecărui amănunt, oricât de puţin semnificativ.Totul este perfect. Celălalt este centrul propriei existenţe. Îşi doresc să fie împreună tot timpul, iar cînd nu sunt împreună au discuţii interminabile la telefon. Şi când nu vorbesc la telefon se gândesc unul la altul tot timpul. Este, probabil, cea mai frumoasă perioadă din relaţia de cuplu şi durează de la 2 luni la 2 ani. După alţii, durează trei ani. 

Posibile probleme. Negarea diferenţelor şi a nevoilor individuale. Să oferi totul de la început şi să nu mai păstrezi nici o doză de mister şi de surpriză pentru viitor. Crearea unor relaţii de dependenţă.

2. Dagoste imperfectă

Diferenţiere, luptă pentru putere, ataşament şi obişnuinţă

Cei doi încep să se trezească la realitate şi să vadă obiectiv. Apar diferenţe, defecte, nevoi, aşteptări, pretenţii. Personalitatea fiecăruia încetează să mai fie o proiecţie şi începe să devină clară şi pentru celălalt. Pasiunea se diminuează, lăsând locul unei fericiri mai calme. Cei doi se obişnuiesc unul cu altul. Se definesc rolurile în cuplu şi se manifestă lupta pentru putere. Cuplul începe să se deschidă şi spre exterior, devenind mai interesaţi de întâlnirea cu vechiul cerc de prieteni, unde până acum relaţia fusese un cerc închis. Dacă se trece peste dificultăţile acestei perioade, creşte ataşamentul pe măsură ce cuplul învaţă cum să facă faţă problemelor şi dificultăţilor cu care se confruntă

Posibile probleme. Viteza de diferenţiere diferită a partenerilor. Ambiţii profesionale şi sociale incompatibile. Aşteptări diferite de la relaţia de cuplu, care pot provoca ruperea legăturii. 

3. Probleme în paradis

Autonomie, împărţirea puterii, reevaluarea relaţiei, viaţa de familie

Partenerii sunt acum deja autonomi, fiecare fiind centrat pe propriile interese, şi îşi împart puterea. Apar conflicte şi dificultăţi, fireşti pentru existenţa în doi şi viaţa de familie, fiind o etapă  a provocărilor. Pentru ca relaţia să continue, e necesar ca cei doi fie să fi învăţat deja moduri de rezolvare a problemelor, fie să descopere acum modalităţile lor de soluţionare, împreună, profitând de diferenţele dintre ei. Acum este reevaluată relaţia şi poate apare rutina, dar şi, poate tocmai de aceea, tentaţia infidelităţii. Este etapa în care se vede cât de puternică este relaţia, în funcţie de măsura în care cei doi fac faţă provocărilor care-i bombarează de peste tot. 

Posibile probleme. Exagerarea stimei de sine a unuia dintre parteneri. Competiţia exagerată. Îndepărtarea celor doi ca urmare a lipsei comunicării. Rutina şi tentaţia infidelităţii.

4. Acum ce mai urmează ?

Reapropiere, angajament, armonie, transformare

Este etapa cuibului gol, când copiii au crescut, au devenit adulţi şi au început să-şi construiască şi ei o relaţie, o familie. După toate provocările din etapele anterioare, partenerii au devenit mai înţelepţi, se cunosc mai bine şi mai autentic, iar acum se acceptă obiectiv, cu resursele şi slăbiciunile fiecăruia. Cei doi rămân din nou singuri şi se redescoperă, reconstruind tandreţea şi intimitatea. Ataşamenul devine mai puternic. 

Posibile probleme. Resentimentele din etapele anterioare. Centrarea prea mare pe copii în etapa anterioară: posibilitatea ca cei doi să fi stat împreună doar „de dragul copiilor” sau să nu mai găsească niciun sens deoarece au trăit exclusiv pentru şi prin copiii lor. Dificultate de readaptare la noua stare de fapt. Lipsa unor noi provocări.

5. Am reuşit !

Interdependenţă mutuală, deschidere către celălalt, acceptarea relaţiei pe termen lung

Cele mai multe cupluri se opresc la unele dintre etapele anterioare. Cercetătorii spun că doar 5-15% dintre cupluri ajung până aici. Dar dacă au reuşit, înseamnă că sunt un cuplu care s-a bucurat din plin de toate bucuriile şi a făcut faţă tuturor greutăţilor. Acum au ajuns la un echilibru superior şi se înţeleg, se susţin, se respectă şi se iubesc, privind cu mândrie în urmă, la o viaţă împlinită.

Posibile probleme. Singurătatea. Dar, dacă au fost un cuplu iubitor, cuibul gol se va umple din nou cu zgomotul şi bucuria copiilor şi a nepoţilor care revin mereu cu drag acasă.

P.S. 

A se remarca utilizarea repetată a descrierii de la punctul 5, pentru fiecare „personaj”. Poate că sună ca un şablon siropos, dar este o imagine care mie mi se pare că descrie cel mai frumos împlinirea alături de un partener după ce au trecut împreună prin viaţă…

Recunoaşteţi personajul ? Exemplar nr. 2

1. Zeitate coborâtă din Olimp. Înţeapă asfaltul cu tocurile ascuţite în timp ce îşi expune cu mândrie decolteul adânc şi fusta mini. Părul flutură pe spate, mângâiat de briză. Privirile languroase aruncate pe sub genele lungi emană o seducţie care este aproape palpabilă. Cerul care se oglindeşte în ochii ei poartă promisiunea paradisului. Este receptivă şi admirativă faţă de personajul prezentat anterior.

2. Zeiţa renunţă la mişcările de felină şi îşi pune pantofi mai comozi. Uneori îndrăzneşte chiar să se îmbrace şi sport. Tatonează terenul din jur pentru a-şi găsi un loc confortabil de unde să îşi impună voinţa în mod subtil, în conformitate cu cunoştinţele şi posibilităţile pe care le deţine. Îşi reaminteşte de prietenele ei şi le acordă mai multă atenţie.

3. A fi mamă! Cea mai nobilă meserie din lume. Pe lângă cealaltă, pe care o practică opt ore pe zi, cinci zile din şapte, pentru că este o femeie modernă şi pentru că vrea carieră şi drepturi egale cu ale bărbatului. Dar ar vrea drepturi egale şi când vine acasă şi se ocupă de cei mici, interesată de ce au făcut azi la şcoală, de ce teme au mâine, dar şi dacă au mâncat la timp şi dacă au curat echipamentul de sport pentru mâine. Iar EL nu o mai ascultă deloc, nu o înţelege, parcă ar vrea să fugă de-acasă şi ne abandoneze pe toţi… Şi mai e şi proiectul acela pe care trebuie să-l predea până la sfârşitul săptămânii: oare ce-ar fi să-l sune pe colegul acela de facultate, care se pricepea la calculatoare s-o ajute cu Power Point-ul acela…

4. Liniile de expresie se accentuează pe zi ce trece. Are din ce în ce mai multe fire de păr alb şi, odată cu ele, creşte teama că nu mai e frumoasă, că nu va mai fi apreciată. Copiii nu mai au nevoie de ea: şi-au angajat o bonă. Îşi doreşte noi preocupări, noi provocări, noi sensuri.

5. Într-un fotoliu, alături, pe o terasă, privind reflexia lunii în apa lacului şi contemplând cu bucurie la o viaţă împlinită!

Recunoaşteţi personajul ? Exemplar nr. 1

1. Animal de pradă dezinvolt care iese seara la vânătoare în oraş. Este atent să-şi cureţe converşii înainte de a veni la întâlnire (sau să aibă pantofii bine lustruiţi) şi aduce flori. Ar putea fi confundat cu un metrosexual, dar e posibil să fie doar ceva mai atent decât de obicei la imaginea pe care o afişează pentru că vrea să fie văzut în cea mai bună lumină posibilă. Deşi nu este o caracteristică generală, în aceste momente este foarte atent şi comunicativ.

2. Acum, că prada a fost deja cucerită, cuceritorul lasă garda jos şi îşi permite să vină la întâlnire şi cu o cămaşă necălcată... şi parcă se observă şi o uşoară urmă de praf pe pantofi... Continuă, însă, să fie dominator şi combativ, îşi delimitează teritoriul şi îşi impune pretenţiile, afirmându-şi cu tărie nevoile, apărându-şi tabieturile. Mai ales dreptul de a ieşi la fotbal şi apoi la o bere cu băieţii.

3. A fi tată! Este o ipostază plină de satisfacţii dar şi dificilă. Ce trebuie să facă un tată pentru a fi un exemplu de urmat pentru copiii lui. Şi când să mai aibă timp să fie alături de copii dacă trebuie să muncească toată ziua pentru ca familia lui să aibă asigurate toate necesităţile? Iar EA e mereu ocupată, parcă nu-l mai aude deloc, nu mai e interesată de el… pe când noua secretară e foarte atentă să-i facă pe plac tot timpul şi parcă-i citeşte gândurile…

4. Chelia a avansat abrupt şi toate tricourile par să facă burtă. Viteza de reacţie a scăzut considerabil şi parcă nu mai este la fel de agil ca pe vremuri. Nu mai poate vâna, aşa că este nevoit să-şi facă cumpărăturile de la supermarket. Se gândeşte la lucrurile pe care le-ar face diferit dacă ar fi tânăr din nou.

5. Într-un fotoliu, alături, pe o terasă, privind reflexia lunii în apa lacului şi contemplând cu bucurie la o viaţă împlinită!

Cheia psihoterapiei

Conversaţie cu un prieten.

– Lasă că am văzut eu în filme cum e cu psihoterapia asta. Clientul vorbeşte într-una şi povesteşte despre diverse şi despre orice, iar psihoterapeutul stă în fotoliu şi nu spune decât „Îhm. Da. Aşa…”

– Să ştii că, în mare măsură, chiar aşa e. Clientul trebuie să fie cel care vorbeşte în cabinet. Chiar ar fi o problemă dacă ar fi invers. Dar să ştii că vorbeşte şi terapeutul, chiar dacă nu aşa de mult. Dar rolul lui principal este de a ghida şi de a direcţiona discursul clientului astfel încât acesta să ajungă să îşi rezolve singur problemele şi să depăşească dificultăţile prin care trece.

– Şi cum ştie el care sunt lucrurile despre care trebuie să vorbească? Terapeutul, adică. De unde ştie el ce să întrebe şi cum să orienteze monologul clientului?

– Păi terapia se desfăşoară în conformitate cu un plan. Atât clientul, cât şi terapeutul, au nişte obiective pe care le urmăresc. Clientul vine la terapie pentru că are anumite dificultăţi, rezolvarea şi depăşirea acestora fiind obiectivele lui. Psihoterapeutul, pe de altă parte, vede lucrurile din exterior şi înţelege lucrurile în ansamblu, iar obiectivul lui este de a-l face pe client să ajungă să înţeleagă şi el cum funcţionează aceste mecanisme care îi provoacă probleme dezadaptative. Problema e că terapeutul nu îi poate descrie clientului mecanismul, ci doar să îl ajute pe acesta să îl descopere singur. În asta constă, de fapt, asistarea psihoterapeutică.

Uite, mi-a venit în mine o metaforă. Clientul este o casă. Fiecare problemă a lui este o cameră încuiată, la care nu are acces. Camera este parte din el, deci îl influenţează, dar nu ştie cum pentru că nu ştie ce se află înăuntru, aşa că nu ştie cum să soluţioneze problema care îl macină. Terapeutul vede (într-o măsură mai mare sau mai mică) atât planurile de ansamblu ale casei, cât şi fiecare uşă, cu încuietoarea ei, iar sarcina lui este de a-l ajuta pe client să înţeleagă cum funcţionează respectiva încuietoare şi să îşi construiască singur cheia care descuie acea uşă. Ai putea să îmi spui că aş putea să simplific lucrurile şi să îi dau pur şi simplu cheia. Dar, dacă aş face asta, clientul nu ar putea deschide uşa ori de câte ori îşi doreşte sau are nevoie, pentru că, deşi ar avea cheia, dacă nu înţelege cum funcţionează încuietoarea, nu ar putea să aibă acces la ea, să o descuie.

– Deci psihoterapia înseamnă deschiderea tuturor uşilor, iar după ce toate uşile au fost descuiate se termină terapia?

– Ei, nu. Nu chiar. Unele camere s-ar putea să rămână încuiate pentru totdeauna, la fel de bine după cum pot rămâne şi camere secrete, de care să nu ştie nici clientul, nici terapeutul. Terapia se încheie atunci când se descuie toate uşile pe care clientul doreşte şi/sau poate să le descuie în momentul prezent.

– Îhm. Da. Aşa…

***

Chiar am avut această discuţie, deşi mărturisesc că nu a fost atât de elaborată în prima fază. Dar, pentru că mi-a plăcut foarte mult metafora cu cheia şi cu încuietoarea, mi-am spus să o împărtăşesc.

Prejudecată

O frumoasă zi de toamnă, săptămâna trecută. Treceam cam pe la prânz printr-un parc şi am avut astfel ocazia să vad un domn de vreo şaizeci de ani care stătea împreună cu soţia lui pe o bancă. Partea interesantă este că el îşi scosese încălţămintea şi îşi punea o pereche de role. M-a surprins foarte mult, deoarece eu mă gândeam la un moment dat că eu aş fi prea bătrân ca să mă mai urc pe role, aceasta fiind o activitate pentru adolescenţi... M-am bucurat că a trebuit să mă întorc suficient de repede prin acelaşi loc pentru a-l vedea cum se descurcă. Şi nu mi s-a părut nici caraghios, nici deplasat şi am realizat că nu era vorba, de fapt, decât despre o prejudecată de-a mea.

Alături de această prejudecată, minoră aş zice eu, mai am desigur multe alte prejudecăţi şi stereotipuri. Dar, pe de altă parte, cine nu are ? Pentru că, nu-i aşa, e mult mai simplu să privim lumea folosind schemele automatizate pe care le-am învăţat de la părinţi, de la prieteni, de la cei ce ne-au fost aproape. De ce-am proba, fie şi pentru o clipă, papucii (sau rolele) celor pe care îi etichetăm, îi judecăm şi îi desconsiderăm ? De ce să riscăm să privim şi dintr-un alt punct de vedere şi să ne extindem perspectiva faţă de cei din jur şi faţă de lume, în general. Ne foloseşte, oare ?

Dar ce te faci atunci când prejudecăţile sunt legate de sex, de naţionalitate, de rasă şi de alte astfel de lucruri importante ? Atunci când, pentru că unii privesc printr-o pereche de ochelari de cal, alţii chiar sunt afectaţi, iar stereotipul şi prejudecata duc la blamare, la discriminare şi chiar la crime în numele umanităţii... ?

Eu am decis că o să încerc totuşi, într-o zi, să-mi pun o pereche de role. Tu ce prejudecată vrei să... judeci azi?

P.S.
O altă prejudecată de-a mea: nu credeam că în România de astăzi ar fi nevoie de o "Asociaţie pentru Libertate şi Egalitate de Gen". Dar se pare că era doar o fantezie de-a mea şi că femeile sunt încă discriminate pentru simplul fapt că sunt femei.