Dar Clujul înseamnă pentru mine mai mult decât atât. Mult mai mult. Este locul în care mi s-a limpezit privirea şi am început să văd altfel realitatea: a fost ca şi cum lumina de-acolo avea capacităţi revelatorii speciale care mi-au permis să disting mai bine ce este important, relevant, valoros, durabil. Ştiu că sună stereotip, dar întotdeauna am simţit că acolo m-am născut pentru a doua oară. Iar pentru asta, ori de câte ori mă întorc în Cluj, este ca şi cum m-aş întoarce acasă. Acasă, pe vechile străzi ale adolescenţei mele, atât de dragi mie.
Am revenit şi anul acesta, la multă vreme după ce ne despărţisem ultima oară, pentru a mă întâlni cu colegii de liceu, cei care au vrut şi au putut să vină, pentru a spune prezent la apelul făcut de dira’: Oprea Monica – cea mai mişto profă de fizică!
Eram o clasă specială, singura din ţară în anul respectiv, şi eram veniţi din toată ţara. Am rămas la fel de speciali şi ne-am răspândit prin toată lumea. Trecerea timpului şi exerciţiul realităţii au făcut să ne diferenţiem şi ca profesii: asistenţi sociali, economişti, executori judecătoreşti, ingineri, întreprinzători, profesori, psihologi, psihoterapeuţi, specialişti resurse umane, ziarişti şi chiar şi un primar. Dar cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, am rămas apropiaţi ca o familie, aşa cum eram şi în timpul liceului.
M-am bucurat foarte mult să îi văd pe toţi: Narcisa, Corina, Lăcră şi Nico, Ocsi, Sandu, Istvan, Tibi şi Costel, Lazăr, Ghiţă, Alin, celălalt Istvan, Sorin şi Daniel. Cumva, era de parcă nu îi mai văzusem de ieri, parcă erau aceeaşi. Mă tot refeream la întâlnirea din urmă cu zece ani spunând „anul trecut când ne-am întâlnit...” Toată această perioadă se condensase într-un singur an, deşi ştiam că se întâmplaseră multe între timp, ca aveam multe noutăţi de împărtăşit, o mulţime de poveşti de mărturisit şi un noian de amintiri de depănat. Iar timpul a fost atât de scurt, dar atât de intens! Am fi avut nevoie, probabil, de mai multe zile pentru a epuiza tot ce aveam de spus.
M-am bucurat să îi revăd, dar, mai ales, m-am bucurat să îi redescopăr, să realizez că fiecare dintre noi evoluase între timp şi eram, simultan, aceeaşi, dar şi altfel, diferiţi. Cred că, de fapt, este vorba de creştere, de maturizare. Nu vreau să spun că am îmbătrânit – eu unul nu mă simt chiar deloc bătrân – ci că am devenit mai înţelepţi datorită diverselor experienţe prin care am trecut fiecare dintre noi. Am descoperit lucruri noi despre fiecare dintre ei şi am sesizat nuanţe pe care în trecut nu le observasem sau le ignorasem. Am realizat, din nou, cât de dragi îmi sunt, toţi şi fiecare dintre ei.
Singurul regret, în afară de timpul prea scurt pe care l-am petrecut împreună, a fost că nu au putut veni toţi. Iar dacă ar fi venit toţi, am fi avut nevoie de şi mai mult timp...
Ne-am promis că ne vom vedea mai des.
Una dintre cele mai mari surprize a fost Pompiliu Manea, unul dintre profesori, care deşi a ajuns la o anumită vârstă, este în continuare plin de energie şi vitalitate. În prezent lucrează la un al doilea doctorat şi a făcut de curând Ocolul Pământului în... 119 zile. Aşa cum i-am spus şi dumnealui, sper să ajung şi eu la vârstă aceea şi să am atât de multă energie şi atât de multe planuri de viitor.
Înainte de întâlnire mă gândeam că nu e un lucru tocmai bun faptul că am ajuns în această perioadă a vieţii şi am încă multe planuri nefinalizate şi chiar şi unele proiecte pe care nici nu le-am început încă şi care chiar asta sunt deocamdată: proiecte. Am realizat însă că am suficient timp să finalizez atât proiectele prezente, cât şi multe altele viitoare, la care nici nu m-am gândit încă. Şi, mai ales, am înţeles că e bine să ai mereu ceva de făcut, să aştepţi ceva de la viitor, şi de la tine, pentru că numai aşa poţi creşte permanent şi poţi să îţi atingi potenţialul maxim.
Tu la ce visai când ai terminat liceul ? Ce planuri de viitor îţi făceai ? Câte dintre ele s-au îndeplinit, pe câte le-ai pierdut pe drum, câte dintre ele s-au transformat în altceva, pe câte le-ai şi uitat ?
